Astăzi: 8 Tammuz 5781 - 2021 -  Portiunea săptămânii: Chuqat

Portiunea saptamanii

Portiunea săptămânii este: Chuqat

Please wait while flipbook is loading. For more related info, FAQs and issues please refer to DearFlip WordPress Flipbook Plugin Help documentation.

Sursa: Din înțelepciunea Torei și a Hasidismului – Baruch Tercatin

39. HUKAT

Este relatat aici periplul de 40 de ani al evreilor prin pustiu. Se vorbește despre Para Aduma – vaca roșie care era o jertfa a întregului popor – despre moartea lui Miriam, sora lui Moșe și Aaron, despre luptele cu Sihon și Og și învingerea lor, ca și despre moartea lui Aaron.

Aici este descrisă epoca îndelungată a drumului spre Ereț Israel.

în drumul său spre Ereț Israel, la făgăduința Divinității, poporul se străduiește să evite orice conflict cu popoare cu care nu are nimic de împărțit, cerând doar permisiunea de trecere, fără a dăuna nimănui.

Când i se cere lui Og permisiunea de trecere, acesta acceptă, dar și atacă. Atunci, ca și acum, poporul lui Israel nu vrea război, dar știe să lupte când viața îi este în primejdie.

Timp de 40 de ani, poporul a colindat pustiul, primind apă de la izvoarele oblăduite de Miriam, iar un nor – în cinstea lui Aaron – îl însoțea zi și noapte pentru a-1 proteja de soare, de insecte, de șerpi și de fiarele deșertului.

După moartea lui Miriam și Aaron, izvoarele au secat, iar norul a dispărut. Poporul s-a revoltat de lipsa apei, dar nu a pomenit faptul că a dispărut norul. Comentatorii susțin că au fost de fapt doi nori și că doar unul a dispărut o dată cu moartea lui Aaron, fapt plauzibil, dat fiind că lipsesc protestele evreilor pentru lipsa acestui nor foarte important. Rugăciunile lui Moșe au fost ascultate, iar Divinitatea le־a redat evreilor apa, vitală pentru supraviețuirea lor în pustiu. Tora ne vorbește despre pedeapsa impusă lui Moșe și Aaron, de a nu intra în Țara Făgăduinței.

Moșe trebuia să vorbească stâncii, în fața întregului popor adunat acolo, dar, nesocotind porunca Divinității, el a izbit cu toiagul în stâncă, și pentru aceasta a fost pedepsit să nu poată păși în Țara Sfântă.

Se știe că țadichimii – oamenii sfinți – sunt judecați altfel decât tot poporul, căruia trebuie să־i fie un exemplu. De aceea, Moșe a primit o pedeapsă aspră, pentru un păcat fără o prea mare gravitate.

Vorbind despre Moșe, Rași scrie că Divinitatea l-a asigurat că poporul va avea came, la care Moșe a răspuns că nu existau atâtea vite, și totuși nu a fost pedepsit. Acea discuție a avut loc numai între Divinitate și Moșe, pe când în regiunea stâncilor era adunat tot poporul. Divinitatea a vrut să dovedească faptul că până și o stâncă în pustiu aude porunca Domnului, însă Moșe a lovit stânca.

VAIDABER HAȘEM EL MOȘE… ZOT HUKAT HATORA – ״Și a grăit Domnul către Moșe, acestea sunt legile Torei” (Bamidbar – Numerii, 19:2).

Versetul se referă la jertfirea spre purificare a vacii roșii, iar dacă se vorbește despre ״Legile Torei”, asta semnifică faptul că jertfa era necesară pentru purificare, temeiul tuturor acestor legi.

Rași conferă acestui verset semnificația imuabilității acestor legi.

în general, omul trebuie să judece asupra faptelor sale, făcând tot ce poate fi mai bine, dar această lege trebuie respectată fără nici un fel de comentariu.

VEIKHU ELEIHA PARA ADUMA – ״Și vor lua o vacă roșie” (Bamidbar – Numerii, 19:2)

Conform interpretării lui Rași, vaca roșie trebuia să răscumpere păcatul Vițelului de Aur. Atunci, poporul își pierduse încrederea în Moșe. Acum, Tora vorbește despre această jertfa fără a da alte explicații, jertfa trebuind adusă ca o dovadă a credinței în Cel-de-Sus.

VEDIBARTEM EL HASELA – ״Să vorbiți la stâncă” (Bamidbar – Numerii, 20:8).

în fapt, greșeala lui Moșe nu a fost intenționată. Divinitatea i-a spus: ״Ia toiagul”, iar el a înțeles că trebuie să lovească piatra, deși Divinitatea i-a spus ״să vorbească” stâncii. Pentru aceasta, Moșe a fost pedepsit să nu intre în Ereț Israel.

IEASEF AARON EL AMO – ״Aaron e adăugat poporului său” (Bamidbar – Numerii, 20:24).

Versetul a fost interpretat că, prin moartea lui, Aaron s-a adăugat, în fapt, poporului. A dispărut fizic, dar sufletul lui a rămas în continuare în mijlocul poporului.

Fiii lui, Cohanimii, ca și urmașii acestora, binecuvântează zi de zi poporul, până în zilele noastre, cu o rugăciune specială.

După ״Pninei Tora”, Aaron a murit, dar sufletul poporului s-a impregnat cu calitățile sale, dăinuind veșnic în spiritul evreiesc.

 

38. KORAH

După ce în pericopa anterioară se expune tema pedepsirii poporului evreu de către Divinitate, care i-a amânat intrarea în Țara Făgăduinței, ״Korah” tratează o temă nu mai puțin gravă, cea a revoltei celor 250 de luptători, în majoritate personalități.

Revolta începe atunci când Korah și cei apropiați lui le-au cerut lui Moșe și Aaron drepturi de Cohanimi (de preoți), pretinzând ca și ei să fie sfințiți.

Multe și grele au fost problemele lui Moșe în cei 40 de ani în care a cârmuit poporul evreu – au fost probleme de ordin intern sau extern, dar niciodată vreuna legată de el personal.

De astă dată însă, Korah, fiul lui Ițhar, văr cu Moșe, s-a aliat cu Datan și Aviram, personalități din tribul Reuven, încercând să submineze conducerea lui Moșe.

înțelepții susțin (Șemot Raba – 1,29) că Datan și Aviram îl dușmăneau pe Moșe de ani întregi. Din cauza lor, Moșe a fugit în Egipt atunci când un evreu bătea un alt evreu; la Marea Roșie, ei au fost cei care au spus că preferă să se întoarcă în Egipt și tot ei au fost cei care s-au dus să culeagă Mana în ziua de Sâmbătă, deși știau că în acea zi Mana nu cădea.

De aceea presupun înțelepții că, în timpul revoltei lui Korah, ei au instigat poporul, aducând 250 de răzvrătiți. Ei i-au reproșat lui Moșe, care voia să-i liniștească: ״De ce ne-ai scos din țara unde curgea lapte și miere (Egiptul)?”.

Reușita revoltei ar fi putut distruge tot ceea ce clădiseră Moșe și Aaron de-a lungul anilor.

Pentru a zădărnici această revoltă, era necesară o decizie drastică, adoptată de altfel imediat: pământul s-a deschis, înghițindu-i de vii pe toți cei care s-au răzvrătit împotriva cârmuirii lui Moșe.

Știind că Dumnezeu a iertat poporul pentru Vițelul de Aur, dar fără a reflecta că ei erau în cu totul altă situație, răzvrătiți! sperau la cu totul alt sfârșit al întreprinderii lor.

VAIKAH KORAH – ״Și Korah a luat” (Bamidbar – Numerii, 16:1).

Cum s-ar explica faptul că o pericopă din Tora poartă numele unui revoltat care a primit o pedeapsă atât de grea?

Tora reliefează aici partea pozitivă a acestei revolte: dorința răzvrătiți lor de a deveni mari preoți (Cohen Gadol). Această dorință de a se apropia de Divinitate trebuie, de fapt, să existe la flecare dintre noi.

învățătura care se desprinde din revolta lui Korah este, așadar, aceea că intenția lăudabilă de a ne apropia de perfecțiune, fiind mai învățați, își pierde valoarea dacă nu este animată de respectul legii, ci de invidie și forță.

KORAH BEN IȚHAR, BEN KEAT, BEN LEVI – ״Korah era fiul lui Ițhar, lui Keat, lui Levi” (Bamidbar – Numerii, 16:1).

Aici sunt enumerați străbunii lui Korah. Personalitățile deosebite care s-au numărat printre strămoșii omului nu-1 scutesc de a-și dezvolta, după exemplul lor, calități care să-l facă demn de acești strămoși. Când copiii se abat de la drumul drept al părinților, familia își pierde importanța.

Rabinul din Lublin interpretează că răzvrătiții s-au bazat numai pe gloria străbunilor lor atunci când au pretins drepturi care nu li se cuveneau, în loc să insiste numai asupra calităților lor personale.

VEDATAN VEAVIRAM – cei doi răzvrătiți s-au alăturat revoltei numai din ură față de Moșe. Ei nu puteau, oricum, aspira la rangul de Cohen, dat fiind că nu aparțineau tribului Levi. Nici unul nu era nici măcar prim- născut, căruia i s-ar fi cuvenit ceva în plus. Ei s-au alăturat numai pentru a da o mai mare amploare revoltei, al cărei sfârșit dureros au trebuit să-l suporte.

VATIFTAH HAAREȚ ET PIA VATIVLA OTAM – ״Și pământul și-a deschis gura și i-a înghițit” (Bamidbar – Numerii, 16:32).

Rabinul Șalom Rokah explică gravitatea acestei pedepse prin aceea că răzvrătiții au fost pedepsiți în același mod în care au păcătuit, gura lor defaimându-1 și calomniindu-1 pe Moșe, și de aceea au pierit ״în gura pământului”.

 

37.ȘLAH

Titlul acestei pericope îi anunță și tema: ״Șlah” (״Trimite”) se ocupă de solii pe care i-a trimis Moșe din pustiu, pentru a vedea Țara Făgăduinței.

La propunerea Divinității, Moșe trimite acești soli și primul lucru pe care îl face este de a schimba numele lui Oșea ben Nun în ״lehoșua” Ben Nun. El adaugă la acest nume litera ״Hei”, care este lista Domnului, pentru ca aceasta să-l ferească de orice influență negativă.

Deși selectați foarte riguros, fiecare dintre soli constituind o personalitate, ei au făcut un lucru rău: la întoarcere, au adus vestea că ״nu vor putea cuceri Țara”. Acești soli au schimbat misiunea de cercetași, încredințată de Moșe, în cea de spioni, ceea ce Moșe nu le ceruse.

Din vizitatori, care ar fi trebuit să observe cu interes locurile prin care au trecut, ei au devenit spionii care umblă pe căi ferite, pentru a nu fi descoperiți. Deși li se ceruse doar să viziteze țara pentru a povesti ce văzuseră, ei au iscodit prin fel de fel de vicleșuguri.

De fapt, la întrunirea de dinaintea plecării, solii s-au văzut pe ei înșiși ca spioni, ceea ce l-a neliniștit pe Moșe. De aceea, s-a rugat pentru ca lehoșua să se elibereze de gândurile rele, pentru ca în viitor să poată fi cel care va conduce poporul.

lehoșua, împreună cu un alt sol, Kalev, au rămas în minoritate față de ceilalți zece, cei doi aducând vestea că țara este TOVA HAAREȚ MEOD MEOD – ״foarte, foarte bună”.

Ceilalți zece soli, pretinzând că țara nu putea fi cucerită, au comis un păcat enorm față de poporul lor.

Rabinul Ițhac Spector afirma că păcatul săvârșit de un om față de poporul său nu are asemuire.

Biblia scrie că poporul evreu a păcătuit adesea, în pustiu, dar că Dumnezeu l-a iertat. Poporul a păcătuit închinându־se la Vițelul de Aur, cu Korah – un păcat pe care-1 vom găsi în pericopa următoare, acesta fiind iertat. Păcatul spionilor însă nu a mai dobândit iertarea lui Dumnezeu, care a poruncit ca poporul să colinde în pustiu încă 40 de ani, până când va crește o generație nouă.

Se desprinde de-aici concluzia că există o pocăință și o iertare atât a păcatelor săvârșite de om față de Divinitate, cât și față de semeni, dar nu are mântuire păcatul comis față de propriul popor, mai ales dacă este vorba de poporul evreu, poporul Domnului.

ȘLAH LEHA ANAȘIM VEIATURU ET EREȚ KANAAN – ״Trimite-ți oamenii care să vadă (să viziteze) țara Kanaan” (Bamidbar – Numerii, 13:2).

Hahoze din Lublin scrie că cei 12 soli urmau să viziteze cele șapte popoare care se aflau în acele locuri și să aducă vestea posibilității de a ne așeza în Ereț Kanaan.

După interpretarea lui Rași, Divinitatea i-ar fi poruncit lui Moșe: ״Trimite-ți ție, pentru binele tău”.

Moșe însuși ar fi profitat de această situație. El a fost pedepsit de Divinitate ca personal să nu pășească în Ereț Israel, urmând să moară la intrarea în țară. Solii i-au prelungit viața cu încă 40 de ani, timpul în care au rămas să rătăcească prin pustiu, pentru ca toți răzvrătiții să poată muri, lăsând locul unei noi generații.

KULAM ANAȘIM RAȘEI BNEI ISRAEL – ״Toți oamenii (solii) erau din fruntea poporului Israel” (Bamidbar – Numerii, 13:3).

După opinia comentatorilor, oamenii care au fost trimiși să viziteze țara nici nu erau interesați în cucerirea acesteia, căci se temeau că atunci își vor pierde rangul de conducători, fiindcă erau cu toții fruntași ai poporului în pustiu. Aceasta ar putea fi una din cauzele pentru care au adus vestea că țara nu va putea fi cucerită.

TOVA HAAREȚ MEOD MEOD – ״Țara e foarte, foarte bună” (Bamidbar – Numerii, 14:7).

Cuvântul MEOD este repetat pentru a accentua faptul că este suficient să fim acasă, în țara noastră, ca să ne simțim deja foarte, foarte bine.

Până astăzi, un bun evreu este convins că în propria-i țară până și dificultățile pot fi depășite mai ușor.

 

36.BEALOTHA

Sunt relatate aici pregătirile poporului evreu în pustiu, pentru a intra în Țara Făgăduinței. Poporul este organizat, fiecare tabără cu steagul său. Problema hranei fusese rezolvată, în fiecare zi cădea MANA, acea mâncare care semăna cu poleiul de gheață, de culoare albă, dobândind gustul dorit de fiecare. Astfel își încep evreii drumul cel lung.

Pericopa începe cu porunca Divinității către Aaron, Marele Preot, de a aprinde lumânările în Mișkan. VEZE MAASE HAMNORA MIKȘE ZAHAV – ״Și așa s-a făcut sfeșnicul, dintr-0 bucată de aur” (Bamidbar – Numerii, 8:4), se arată în continuare.

înțelepții s-au întrebat de ce Tora repetă tehnica folosită la confecționarea Menorei – candelabrul din Templu -, dat fiind că acest lucru fusese redat anterior.

Rași susține că, de fapt, această pericopă se ocupă de ״lumina” împrăștiată de lumânări, și de aceea este reluată și descrierea tehnicii confecționării candelabrului, pentru ca ea să fie perfectă, ca și în trecut.

Ramban conferă acestei lumini semnificația unirii sufletelor poporului, ea trebuind să se răspândească în lumea întreagă. Aceasta este semnificația lumânărilor: lumina Domnului, dintr-un candelabra perfect, răspândită asupra întregii lumi.

Evreii își încep lungul dram, iar Moșe se roagă Divinității: VEIAFUȚU OIVEHA VEIANUSU MESANEHA.

MIPANEHA – ״Dușmanii tăi să se împrăștie și cei ce te urăsc să dispară” (Bamidbar – Numerii, 10:35). S-a ivit întrebarea de ce Moșe folosește expresia ״dușmanii tăi”. Adevărul este că dușmanii poporului evreu sunt socotiți dușmanii Domnului, iar cel care ne atacă este ca și cum ar ataca Divinitatea.

BEHALOTHA ET HANEROT… VAIAS KEN AARON – ״Când vei aprinde lumânările… și așa întocmai a făcut Aaron” (Bamidbar – Numerii, 8:2-3).

Lumânările au fost aprinse exact așa cum a prescris Divinitatea, iar Rași îi aduce laude preotului Aaron pentru că a respectat prescripțiile Domnului, fără a aduce în funcția lui nici o modificare.

’ KJ TAVOU MILHAMA BEARȚEHEM… VEAREOTEM BEHAȚOȚROT – ״Și dacă va veni un război… să sunați alarma cu trâmbița” (Bamidbar – Numerii, 10:9).

Este vorba aici de datoria fiecăruia ca, atunci când descoperă că ne amenință un pericol, să-l semnaleze celorlalți, pentru a putea fi evitat. El nu trebuie să rămână pasiv, ci să-și alarmeze semenii, să sune din trâmbițe pentru a preveni asupra pericolului.

Versetul sus-amintit previne că nu numai situația personală a cuiva are importanță, ci în primul rând situația economică sau politică a țării.

Oricine posedă informații are datoria de a influența, de a schimba în bine ceea ce dăunează tuturor.

Există în această pericopă un verset pe care ar trebui să și-l însușească fiecare dintre noi:

VEAIȘ MOȘE ANAV MEOD MICOL AADAM – ״Și omul Moșe e lipsit de orgoliu mai mult ca oricare om” (Bamidbar – Numerii, 12:3).

Rabinul Abraham Sofer subliniază faptul că în viață, tocmai cei lipsiți de orgoliu dobândesc funcții înalte, pentru că modestia lor impresionează în bine masele, aducându-le, astfel, funcțiile dorite. Dar există oameni la care modestia este o trăsătură esențială de caracter, ca și în cazul lui Moșe.

Rabinul Șmuel Lipkin subliniază că în toată Biblia nu mai găsim un personaj similar, căruia Divinitatea să-i releve calitățile încă din timpul în care este în viață și îndeplinește funcția cea mai importantă de conducător al poporului.

Versetul include cuvântul ebraic IȘ – ״omul”, cu sinonimul său ״Adam”.

în ebraică, cuvântul ״Adam” este format din trei litere, ״A”, ״D” și ״M”, care simbolizează numele strămoșului Abraham, care spune despre sine: ״Eu sunt cenușă și țărână”.

Litera ״D” provine de la David Hameleh, regele care spunea despre sine: ״Eu sunt un vierme, și nu un om”, iar litera ״M” – de la Moșe, care susținea: ״Și noi ce suntem – nimic”.

Moșe, cu modestia lui, ilustrează caracterul ideal, la care trebuie să aspire fiecare ființă umană și, desigur, conducătorii săi.

 

35.NASO

Asistăm aici, în linii generale, la recensământul Leviților (cei din tribul lui Levi), cu funcția lor și binecuvântările pe care le dădeau poporului. Este expusă, de asemenea, problema celor care nu erau recrutați din cauza diferitelor boli, se explică situația unui Sote – deviator -, ca și a Nazirului – ascetul.

Este cea mai lungă dintre pericopele Torei, cuprinzând 176 de fraze.

IȘ O IȘA KI IAFLI LINDOR NEDER NAZIR – ״Un bărbat sau o femeie care vor jura să fie Nazir (ascet)” (Bamidbar – Numerii, 6:2).

Nazirul este o persoană care se decide să renunțe la plăcerile lumești. El nu consumă came, nu bea vin și duce o viață cu totul aparte.

Even Ezra scrie că un om care se detașează de tot ceea ce face ca oamenii să aibă plăcere în viață, de tot ce îi este mai drag, este un om deosebit.

în general, iudaismul nu vede ceva frumos în această abținere, deși există cazuri excepționale de mari rabini care au dus o viață de ascet.

Găsim în Talmud capitole întregi care se ocupă de acest fenomen.

KO TEVARHU ET BNEI ISRAEL EMOR LAEM- ״Așa să binecuvântezi poporul evreu și să le spui” (Bamidbar – Numerii, 6:23). Cohanimii (preoții) au primit binecuvântarea ca pe un dar dumnezeiesc și au atribuția de a o transmite poporului. în tribul Levi, funcția de Cohen se transmitea prin moștenire din tată în fiu.

Talmudul ״Sote”, 37:71, aduce câteva variante în legătură cu porunca Domnului care începe cu cuvântul KO (״Așa”).

Printre explicații se află și aceea că un Cohen trebuie să stea în picioare când binecuvântează, să ridice mâinile spre public, la care trebuie să fie cu fața, să binecuvânteze cu voce tare etc.

Anumiți comentatori se întreabă de ce problema Nazirului este tratată în ocurență cu problema binecuvântării Cohanimilor. Această asociere este explicată prin similitudinea interdicțiilor: ascetul se abține de la băuturi alcoolice, iar Cohenului îi este interzis să bea atunci când oficiază serviciul divin. Unui Cohen (preot) îi este interzis cu strictețe să se îmbete.

Binecuvântarea Cohenului este împărțită în trei părți: IEVAREHAHA HAȘEM VEIȘMEREHA – ״Să te binecuvânteze Dumnezeu și să te păzească” (Bamidbar, Numerii, 6:24).

Rabinul Dov Meislis conferă acestei prime părți a binecuvântării interpretarea că i se dorește evreului ca Domnul să-l binecuvânteze cu averi, dar să-l și păzească pentru a le putea păstra, a nu le pierde și a le folosi în scopuri umanitare. Binecuvântarea implică și invocarea ca Dumnezeu să păzească evreul de cei care vor să pună stăpânire pe el și pe averea lui.

Când omul a dobândit averi și bogății, el trebuie să aibă în continuare o atitudine milostivă față de cei aflați în nevoie, fără a-i imita pe cei care, atunci când au bani, se îndepărtează de sărmanii care trebuie ajutați.

Prima parte a binecuvântării se referă la cei care-și câștigă existența muncind cu brațele.

Cea de-a doua parte a binecuvântării Cohanimilor se adresează celor care studiază, cărturarilor, spunând: IAIR HAȘEM PANAV EILEHA – ״Să îndrepte Domnul fața către tine”, sensul fiind ״Să ai lumina în fața ochilor, pentru ca mintea să priceapă cât mai mult”.

Partea a treia a binecuvântării este destinată poporului luptător, celor care păzesc hotarele.

VEIASEM LEHA ȘALOM – ״Să-ți fie pace”, ״Dumnezeu să-ți aducă pace”.

Cuvântul ״Șalom” (pace) are o semnificație deosebită și fiecare o dorește din toată inima, astăzi ca și atunci.

 

BAMIDBAR – NUMERII
34. BAMIDBAR

Este pericopă de deschidere a celei de-a patra cărți a Torei, ״Bamidbar” – ״Numerii”.
în cele trei cărți de care ne־am ocupat până acum, prima pericopă are titlul cărții respective. ״Bamidbar” este nu numai prima pericopă, ci și un capitol, o epocă din istoria evreilor, pericopă insistând asupra acesteia.
Epoca din pustiu urmează după primirea Torei pe Muntele Sinai, după ridicarea Mișkanului, a Templului. Este, așadar, o epocă ulterioară luminării poporului cu învățătura Torei.
Profetul Iermiahu laudă în cartea lui epoca pustiului:
״A mers în pustiu, într-0 țară fără terenuri semănate” (Iermiahu, 2:2).
Profetul subliniază legătura dintre Divinitate și popor, numind-o o relație de dragoste.
Dacă în epoca respectivă s-ar fi putut face o fotografie aeriană a Mișkanului, s-ar fi obținut o imagine incredibilă.
După comentatori, cartea ״Bamidbar” s-ar putea numi ״Cartea recensământului”, căci în această carte ne vom întâlni cu două recensământuri, unul în pericopă prezentă și unul într-0 pericopă ulterioară, ״Pinhas”. Aceste recensământuri dovedesc dragostea poporului față de Divinitate.

Cartea ״Bamidbar” – ״Numerii” face legătura între ieșirea din Egipt și venirea poporului în Ereț Israel.
Trebuie să subliniem că Tora a fost dată poporului în pustiu, nu în Egipt și nu în Ereț Israel. Evreii erau în pustiu și au primit cu bucurie tot ceea ce li s-a dat.
Prezenta pericopă descrie stabilirea poporului în Țara Făgăduinței, cu toate vecinătățile sale, lucru important și valabil până în zilele noastre. De aceea ne rugăm zilnic să avem un vecin bun.
înțelepții spun OI LERAȘA OI LIȘHENO – ״Vai de cel rău și vai de vecinul său” – și TOV LAȚADIK TOV LIȘHENO – ״Bine îi este unui țadic, unui sfânt, și bine, vecinului său”.
Pericopă relatează că tribul Reuven, încă din acele vremuri, s-a stabilit lângă familia Keat (care păcătuise) și a fost de asemenea pedepsit.
Triburile lehuda, Isashar și Zvulun, care s-au așezat în vecinătatea lui Moșe și Aaron, au devenit și ei mari cunoscători ai Torei.
Problema vecinătății dintre oameni a fost tratată în repetate ocazii, de către mulți comentatori. Cu toții susțin că între vecini există o puternică influență în sensul că vor învăța unii de la alții, lucruri bune sau rele. Cu toții ajung la concluzia că o vecinătate cu oameni de caracter, cu oameni învățați este întotdeauna bine venită.
VAIDABER HAȘEM EL MOȘE BEMIDBAR SINAI BEOHEL MOED – ״Și Dumnezeu a vorbit lui Moșe în pustiul Sinai, în Ohel Moed (Mișkan)” (Bamidbar – Numerii, 1:1).
Comentatorii deduc din acest verset că, după exemplul lui Moșe, trebuie să fim modești și lipsiți de orgoliu.

Prin această semnificație, Muntele Sinai este renumit, deși există în lume munți cu mult mai înalți.
Toate legile de până atunci au fost date pe Muntele Sinai, dar, de când exista Ohel Moed (Templul), ele au fost date de-acolo, de unde Divinitatea se afla în mijlocul poporului.
SEU ET ROȘ COL HADAT BNEI ISRAEL -״Numărați toată obștea fiilor lui Israel” (Bamidbar -Numerii, 1:2).
Prezenta pericopă se citește întotdeauna înaintea sărbătorii de Șavuot, una dintre sărbătorile de pelerinaj, sărbătoarea care urmează la șapte săptămâni după Pesah (Paște). în această zi ni s-a dat Tora și de aceea, pentru această sărbătoare, se fac pregătiri deosebite.
Principala pregătire este VEHAAFTA LEREAHA CAMOHA – ״Să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți”, pregătire ilustrată printr-un recensământ. Acesta lua în calcul numai persoanele de la 20 de ani în sus, cei apți pentru a merge la război, bărbați puternici. Cei slabi nu erau numărați.
Țadicul din Gur interpreta acest verset în sensul că tânărul care a împlinit 20 de ani este socotit un om complet, capabil să lupte întotdeauna pentru poporul lui, dar capabil și să nu se abată de la drumul drept. în general, acești tineri au o motivație puternică de a lupta pentru Țara Făgăduinței.
IȘ ROȘ LEBEIT AVOTAV HU – ״Un om care este fruntașul familiei” (Bamidbar – Numerii, 1:4).
Există oameni vestiți, conducători cunoscuți în lumea întreagă, dar care în locul unde trăiesc nu sunt socotiți ca atare.
Trăind în apropierea lor, cunoscându־i în profunzime, oamenii nu-i apreciază în mod deosebit. La aceasta se referă versetul care spune că un conducător al poporului trebuie să aibă o comportare deosebită în sânul familiei, și printre cei care-1 cunosc îndeaproape, doar atunci meritând a fi considerat o mare personalitate.

33. BEHUKOTAI

Ultima pericopă din cartea ״Vaikra” – ״Leviticul”, redă două aspecte ale vieții: respectarea prescripțiilor Torei și încălcarea celor poruncite de Divinitate.
Pericopă specifică binecuvântările pe care le va avea poporul lui Israel dacă va merge pe drumul drept al Torei, dar și pedeapsa divină, în cazul în care se va abate de la acest drum.
Evreul își pune întrebarea ce trebuie să facă pentru a merge pe drumul drept, ferindu-se de ceea ce este interzis.
Tora spune răspicat: IM BEHUKOTAI TELEHU -״Dacă veți merge după legile mele”, iar după comentatorul Rași, acesta este punctul de început, ca temelia pe care se poate clădi un palat.
La fel de clar este avertismentul VE IM LO TIȘMEHU LI – ״ Și dacă nu mă veți asculta” (Vaikra -Leviticul, 26:14) -, dacă vă veți abate de pe drumul Torei, veți fi pedepsiți, veți avea de suferit.
Printre binecuvântările de care va avea parte poporul evreu dacă va merge pe calea Domnului, Divinitatea promite ploi la timp, pace pe pământ și siguranța pentru țara evreilor, rodul îmbelșugat al pământului și multe altele.
IM BEHUKOTAI TELEHU – ״Dacă după legile mele veți merge” (Vaikra – Leviticul, 26:3).
După părerea lui Rași, marele comentator al Torei, dacă se aprofundează Tora, se respectă cu ușurință legile acesteia, aprofundarea învățămintelor Torei constituind rădăcina existenței spirituale a poporului evreu.
Acest lucru este fundamentul pe care se poate clădi ceva durabil și perfect. Cel care nu studiază nu poate ajunge la perfecțiune.
VENATATI ȘALOM BAAREȚ UȘKAFTEM VEEIN MAHRID – ״Și voi da pacea pe pământ și în odihnă nimeni nu vă va tulbura” (Vaikra – Leviticul, 26:6).
înțelepții susțin că regele David – David Hameleh -n-a avut toată viața un vis bun, căci războaiele care-1 preocupau nu-i dădeau răgaz nici în somn.
Divinitatea ne promite pace pe pământ, ceea ce înseamnă odihnă și tihnă, ״și nu veți avea visuri rele care vă vor răpi odihna”.
Rabinul din Koțk susținea că trebuie să mergem pe drumul Torei, singurul drept și lipsit de primejdii dintre toate drumurile pe care omul le poate alege în viață.
VENATATI GHIȘMEIHEM – ״Și vă voi da ploi, vă voi da belșug” (Vaikra – Leviticul, 26:4).
Aici, Tora nu se referă numai la ploi în sens propriu, ci are un sens mult mai larg: respectarea legilor impuse de Domnul ne va aduce tot ceea ce este necesar în viața cotidiană.
Și versetul pedepsei dă o interpretare dublă a acesteia: VEAHALTEM VELO TIZBEHU – ״Și veți mânca și nu veți fi sătui” (Vaikra – Leviticul, 26:26).
Această pedeapsă poate avea și un sens pozitiv, în sensul de a ״mânca” zilnic învățătura Torei.
Omul studios nu este niciodată sătul de învățătură, găsind întotdeauna ceva nou, nedescoperit până atunci.
Acest verset poate fi, așadar, socotit și ca o binecuvântare.  Pericopa spune că, totuși, Atotputernicul nu ne va uita niciodată: VEZAHARTI ET BRITI IACOV VEAF ET BRITI IȚHAK VEAF ET BRITI ABRAHAM EZKOR – ״Voi ține minte pactul cu lacob, pactul cu Ițhac și pactul cu Abraham” (Vaikra – Leviticul, 26:42).
Versetul menționează, surprinzător, numele străbunilor în ordinea inversă celei în care au trăit.
Schimbarea ordinii a fost făcută cu intenție, după opinia exegeților.
lacob este considerat cel care păstrează flacăra învățăturii, a Torei, Ițhac rugăciunile, iar Abraham este omul binelui, omul primitor, și acesta este sensul în care ni se cere și nouă să ne comportăm.

32. BEHAR

״Behar” este pericopa care tratează tema legată de ״Șmita”.
Prin ״Șmita” înțelegem cel de-al șaptelea an dintr-un ciclu, an în care pământul trebuie, ca și omul, să se odihnească. In ultimul din cei șapte ani nu se fac semănături. Legile Torei dictează că timp de șase ani omul să muncească pământul, iar în cel de-al șaptelea, omul și pământul să se odihnească. în anul de Șmita, omul trebuie să-și dedice timpul învățăturii și familiei.
Roadele pe care totuși le dă pământul aparțin tuturor și oricine le poate culege. Acest fapt vine să întărească credința în Divinitate.
După șase ani în care omul a muncit pământul, numai și numai Dumnezeu îl va ajuta. Pe această cale, omul își poate da seama încă o dată că Atotputernicul este AZAN UMEFARNES – ״cel care dă câștigurile și existența”.
începând cu problema Șmita, pericopa se termină cu odihna de Șabat. Ambele provoacă pierderi bănești, dar la sfârșit bilanțul este îmbucurător.
începutul pericopei spune KI TAVOU EL HAAREȚ… VEȘAVTA HAAREȚ” – ״Când veți veni în țară… pământul să se odihnească” (Vaikra – Leviticul, 25:2).
Conform acestui verset, trebuie ca pământul să se odihnească imediat ce vom veni în țară?

In realitate, cucerirea țării a durat paisprezece ani, o dată cu împărțirea ei pe triburi. Au urmat șase ani de muncă a pământului și numai după aceea a fost anul de Șmita, de odihnă a omului și a pământului.
Conform învățăturilor Divinității, omul poate crede că în viață numai munca este lucrul principal. Și în acest caz, Tora prescrie ca, la venirea în țară, șase ani să muncim și în anul al șaptelea, așteptat cu nerăbdare, noi ne vom reculege, iar pământul se va odihni.
Evreul trebuie să știe că slujirea lui Dumnezeu este un lucru primordial, după cum în fiecare dimineață, când ne trezim, îi mulțumim că ne-a redat puterile.
Ideea de ״Șmita” – de odihnă – a fost preluată și în zilele noastre de multe instituții de învățământ, care acordă profesorilor un an Șabatic, o dată la șapte ani.
VAIDABER HAȘEM EL MOȘE BEHAR SINAI -״Dumnezeu a vorbit lui Moșe pe Muntele Sinai” (Vaikra -Leviticul, 25:1). Dacă până acum convorbirile dintre Moșe și Divinitate se desfășurau în OHEL MOED, de această dată discuția a avut loc pe Muntele Sinai. Țadicul din Lubavici interpretează că, așa cum un munte este de neclintit, la fel de ferm și de puternic trebuie să fie omul în credința sa. LO TONU IȘ ET AMITO VEIAREITA MEELOEHA – ״Să nu înșele un om pe semenul său și să ai frică de Dumnezeu” (Vaikra ־ Leviticul, 25:17)
Versetul tratează valoarea morală a cinstei. Comentatorii susțin că Tora se referă aici la o persoană din ale cărui trăsături de caracter nu face parte cinstea, interzicându־i să-și înșele un semen care este poate ca și el. Cinstea îi este impusă fiecăruia, în orice situație. Omul nu trebuie să se teamă numai de legile comunității căreia îi aparține, ci și de pedeapsa Divinității.

VEKI IAMUH AHIHA UMATA IADO IMAH VEEHZACTA BO – ״Și dacă fratele tău va cădea (va sărăci, va ajunge la strâmtoare), ține-1, ajută-1” (Vaikra -Leviticul, 25:35). După interpretarea lui Rași, este preferabil să nu-ți lași semenul să decadă, căci va fi cu mult mai greu să-l ridici. Rabinul Șmuel din Karlin susține că, pentru a ajuta pe cineva, trebuie să fim dispuși să intrăm în noroi până la gât, altfel spus, dacă dorești să ajuți pe cineva care zace în noroi, trebuie să te apleci făcând toate eforturile pentru a-1 scoate la lumină. Desigur, se vorbește aici la figurat, cu referire la starea morală și sufletească.
Ereț Hemda susține că poporul evreu trebuie să fie un popor solidar, fiecare având obligația de a-1 ajuta pe cel aflat în nevoie. Din acest verset putem deduce că avem obligația să corectăm cât mai este timp pe cineva care se îndreaptă pe o cale greșită, căci mai târziu va fi din ce în ce mai greu.
AL TIKAH MEITO NEȘEH – ״Să nu iei dobândă” (Vaikra – Leviticul, 25:36). De aceea, dat fiind că băncile subzistă din dobânzile percepute din credite și împrumuturi, înțelepții au găsit o formulă pentru a nu încălca prescripțiile Torei: cei care iau un împrumut devin asociați la afacerile băncii, și atunci datele problemei se modifică. In cercurile religioase evreiești există așa-numitele ״Kupot Hesed” – case de binefacere – care împrumută bani celor care au nevoie, fără a percepe dobândă. Există fonduri de donații ale celor înstăriți, din care se fac asemenea împrumuturi. Pericopa ״Behar” abundă în exemple frumoase din viața cotidiană.

31. EMOR

Este tratată aici foarte interesanta problemă a educației tineretului. Este o problemă umană de milenii, de generații, astăzi, ca și în timpul peregrinărilor în pustiu.
La începutul pericopei se spune: EMOR EL HAKOHANIM… VEAMARTA ELEIHEM – ״Spune-le Cohanimilor (preoților) și spune-le așa”. Repetarea cuvântului ״Emor” și cu același sens ״Veamarta” subliniază importanța educării tineretului.
S-ar pune întrebarea de ce Tora insistă de־abia acum asupra acestui punct important și de ce îl asociază cu Cohanimii.
Dat fiind că evreul citește în fiecare săptămână o pericopă, timp de un an, prezenta se citește în preajma sărbătorii Hag Hașavuot – Sărbătoarea săptămânilor -, prăznuită la șapte săptămâni după Pesah. Aceste săptămâni numără 49 de zile, sărbătoarea fiind în cea de-a 50-a, ziua în care am primit Tora pe Muntele Sinai.
în tot acest răstimp, căutăm să devenim mai buni, aspirând spre perfecțiune și, bineînțeles, pregătim tineretul pentru primirea Torei, an de an, în aceeași zi. Ne adunăm pentru a-i mulțumi Celui-de-Sus pentru frumoasele sale învățături.
Desigur, educația poporului este legată de Cohanimi, care fac ca poporul să fie într-o cât mai mare măsură atașat de Dumnezeu.

EMOR EL HACOHANIM – ״Spune Cohanimilor (preoților)” (Vaikra ־ Leviticul, 21:1).
Likuti Sihot susține că, în aspirația noastră către perfecțiune, în strădania de a o atinge, trebuie să vorbim de bine despre fiecare evreu.
KI IOM KIPURIM U LEHAPER ALEIHEM – ״Că de lom Kipur, Ziua pocăinței, vi se iartă toate păcatele” (Vaikra – Leviticul, 23:28).
Pentru ca Divinitatea să ne ierte păcatele, postim o zi întreagă, din seara de lom Kipur până în seara următoare. Dar este vorba despre păcatele săvârșite față de Divinitate, căci păcatele săvârșite față de oameni trebuie ca aceștia să și le ierte între ei.
ELE EM MOADAI, ȘEȘET IAMIM TAASE MELAHA UBAIOM HAȘVH ȘABAT ȘABATON -״Acestea sunt sărbătorile mele, șase zile să lucrezi și în ziua a șaptea e Șabat (Sâmbătă)” (Vaikra – Leviticul, 23:2-3).
Sâmbăta este pusă înaintea sărbătorilor de Pesah, Șavuot și Sucot, pentru a i se menționa importanța specială.
După cum spun înțelepții, dacă două sâmbete la rând ar fi respectate de întregul popor, fără excepție, după toate prescripțiile, ar fi venit Mesia.
In pericopa ״Emor” se menționează două puncte principale ale sărbătorii Sucot (a cortului): șederea în suca – cort – 7 zile și folosirea celor 4 feluri de plante – fructe: Chitra, Lulav – frunza de palmier, Hadas – crenguța de mirt, și Arava – crenguța de salcie. Acestea sunt redate în pericopa noastră.
KI BASUKOT OȘAVTI ET BNEI ISRAEL – ״Căci în Sucot (corturi) au locuit fiii lui Israel” (Vaikra -Leviticul, 23:43). Exegeții susțin că porunca de a ieși din case în sărbătoarea de Sucot și de a locui într-un cort a fost dată pentru a ne aduce aminte că astfel au locuit strămoșii noștri la ieșirea din Egipt.
Alți rabini susțin că această locuire temporară a evreului într-un cort este un avertisment că nimic nu este etern, că însăși viața este trecătoare și că aspirația spre perfecțiune este unica oportunitate a omului. In prezenta pericopă, Șabatul este considerat ca temelia unei clădiri: dacă temelia este bună, atunci clădirea va rezista tuturor influențelor negative.

30. KEDOȘIM

Această pericopă dezvoltă trei puncte, care trasează o linie de conduită în viața cotidiană: să ne iubim aproapele, să respectăm părinții și să cinstim un om bătrân.
Aici figurează porunca VEAHAVTA LEREAHA KAMOHA – ״Să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți”. Intr-adevăr, dragostea pentru poporul evreu constituie baza Torei și baza mișcării hasidice fondată de Rabinul Israel Baal Șem Tov.
Rabinul Ițhac Levi din Bardicev era cunoscut pentru dragostea profundă pe care o nutrea poporului evreu, până la a fi numit avocatul evreilor și al tuturor oamenilor.
După părerea Rabinului Baal Șem Tov, există o strânsă legătură între muncă și dragostea pentru popor.
Când cineva întreprinde o afacere, el aduce la cunoștință, cu o firmă, publicului, de existența acesteia. în același fel trebuie să procedăm în dragostea noastră față de semeni: nu trebuie să așteptăm să ni se solicite ajutorul, ci să depunem eforturi pentru a ne ajuta semenul; să vedem care-i sunt lipsurile și să ne dăm toată silința pentru a-i fi de folos.
Baal Șem Tov vorbește de ajutorul material ca despre o etapă spre ajutorul spiritual.
Dacă unii susțin că ei nu pot fi de ajutor nimănui, înțelepții lămuresc că nu există un om care să nu poată împărtăși din experiența și din • cunoștințele sale și semenilor. IȘ IMO VEAVIV TIRAU – ״Omul să cinstească pe mama și pe tatăl său” (Vaikra – Leviticul, 19:3). învățătura acestui verset merită relevată și urmată cu strictețe. Ketav Sofer subliniază că trebuie să-i respectăm și să-i ascultăm pe părinți nu numai când suntem tineri, ci și atunci când suntem o personalitate, un om format (״Iș”), sau că tocmai atunci trebuie să le dovedim în continuare respect.
Pericopa insistă asupra unui punct demn de reținut: din obișnuință, copilul, fiul, își respectă mai mult tatăl. Versetul însă o situează pe mamă înaintea tatălui, pentru a-i sublinia importanța, egală cu a acestuia.
Rași susține că, în anumite cazuri, tatăl poate avea prioritate, dar Tora nu face nici un fel de deosebire. LIFNEI IVER LO TITEN MIHȘOL – ״în fața unui orb să nu pui un ostacol” (Vaikra-Leviticul 19,14). Această interdicție este în continuarea celorlalte interdicții: de a nu chinui pe cel slab, de a apăra pe cel care dorește să fie apărat. Ne e cu totul interzis a deruta pe cineva. Nu e permis a da un sfat care nu este sincer. Nu e permis a provoca pe cineva ca să păcătuiască. Este interzis a cumpăra ceva care știm că este furat.
Putem conchide că versetul se referă la trei obiective: înțelesul direct al versetului, interzicerea de a povățui pe cineva cu un sfat care știm că va da greș și a nu provoca pe cineva la un păcat. în cuvinte minunate este recomandat respectul datorat celor bătrâni: MIPNEI SEIVA TAKUM – ״în fața cărunteții, să te ridici în picioare” (Vaikra – Leviticul, 19:32). Divinitatea însăși le dovedește respect bătrânilor. Această învățătură nu este, din păcate, întotdeauna luată în considerare.

29. AHREI MOT

״Ahrei Mot” analizează atribuțiile lui Cohen Hagadol (Marele Preot), serviciul său divin în Templu și ruga pentru poporul evreu.
La începutul pericopei, Divinitatea îi poruncește lui Moșe să avertizeze pe fratele său Aaron, Hacohen Hagadol, să nu intre oricând în Kodeș Hakodașim – locul cel mai sfânt din Templu, unde nu avea voie să intre nimeni în afară de el.
Marele Preot putea intra în acea sală, conform prescripțiilor Divinității, numai o dată pe an, de lom Kipur. Pericopa descrie în detaliu în ce constă serviciul Marelui Preot în ziua de lom Hakipurim – Ziua pocăinței.
Spre deosebire de celelalte sărbători (Pesah, Șavuot și Sucot), lom Kipur nu este pomenită în cărțile ״Șemot” și ״Dvarim”, ci numai în cartea ״Vaikra”-״Leviticul”, unde întâlnim versetul care specifică întreaga însemnătate și scopul acestei zile a pocăinței: KI BAYOM HAZE IKAPER ALEIHEM – ״Căci în această zi vi se va ierta” (Vaikra – Leviticul, 16:30).
Este interesant că se amintește faptul că această poruncă a fost dată imediat AHREI MOT BNEI AARON – ״după moartea fiilor lui Aaron”. S-ar pune întrebarea care este legătură dintre moartea celor doi fii și interdicția de a intra în aula sfântă.
Rași ilustrează cu o pildă această explicație: este ca și cum unui bolnav i-ar fi prescris medicul un regim și apoi ar fi venit un alt medic, prescriindu־i același regim, dar adăugând că va muri la fel ca un alt pacient, dacă nu va respecta regimul. După părerea lui Rași, cel de-al doilea medic a convins mai puternic bolnavul, arătându־i consecințele nerespectării prescripției.
Aaron, foarte devotat Divinității, petrecea mult timp în aula cea mai sfântă a Mișkanului – K.ODEȘ HAKODAȘIM -, unde se putea intra numai de lom Kipur.
Deoarece exista o suspiciune că el va continua totuși să intre în aula sfântă, versetul insistă ״după moartea fiilor”, pentru a da prescripției valoare de avertisment.
în felul acesta, tot ceea ce tratează pericopa referitor la dragostea pentru Divinitate este valabil și pentru popor. Acesta trebuie să facă totul pentru a se supune prescripțiilor și a fi gata la orice sacrificiu.
într-una din pericopele anterioare, ״Șmini”, se menționa că un Cohen nu are voie să intre beat în Mișkan, iar în cea prezentă, se menționează AL LAVO BEKOL ET EL HAKODEȘ – ״Să nu vină oricând în Kodeș (locul sfânt)” (Vaikra – Leviticul, 16:2).
Tâlcul acestui verset este că există un timp în care omul trebuie să muncească pentru a־și câștiga existența și un timp în care să se dedice învățăturii Torei – cărților sfinte.
BEKORVATAM LIFNEI HAȘEM VAIAMUTU -״S-au apropiat în fața Domnului și au murit” (Vaikra ־ Leviticul, 16:1).
Daat Hahamim susține că cei doi fii ai lui Aaron, Nadav și Avihu, au păcătuit crezându-se prea apropiați de Atotputernicul, mai mult decât era necesar, ceea ce, după părerea lor, le-ar fi dat dreptul de a decide singuri ce aveau de făcut, nesocotind comandamentele Celui-de-Sus.

Or Hatora este de părere că fiii lui Aaron erau foarte dornici de a se apropia de Cel-de-Sus, ajungând ״să-și lase corpul pe pământ și sufletul să se înalțe”, și așa au murit.
O asemenea sete de sfințenie e socotită un păcat, întrucât Divinitatea a creat omenirea tocmai pentru a aduce pe aceste meleaguri cunoașterea Torei.
Rabinul din Lubavici spunea în legătură cu acest verset că, din dorința lui Dumnezeu, personalitatea umană trebuie să fie alcătuită din două laturi, una practică și alta care aspiră spre Atotputernicul, ambele laturi trebuind să formeze un tot.
VEHIPER BAADO UBEAD BEITO UBEAD KOL KAAL ISRAEL – ״Să fie perfect el personal, casa lui (familia) și întreaga populație evreiască” (și atunci va putea cere iertare) (Vaikra – Leviticul, 16:17).
In acest verset, Tora prescrie un lucru foarte interesant și actual până în zilele noastre. Un Cohen (un preot, un conducător, un deputat), înainte de a încerca să corecteze societatea, trebuie să se perfecționeze el însuși, iar familia lui trebuie să fie un exemplu pentru întregul popor.

28.MEȚORA

״Mețora” continuă tematica pericopei ״Tazria”. Este vorba aici despre însănătoșirea suferindului de lepră. Cohenul (preotul) îl examina pe bolnav și constata dacă i־au trecut rănile pentru care fusese izolat.

Cel vindecat trebuia să jertfească o pasăre și să-și spele hainele, să se tundă și să aștepte încă șapte zile vindecarea completă.

înțelepții noștri susțin că însuși cuvântul ״Mețora” (lepră) este compus din cuvintele MOȚI-RA – ״a vorbi de rău” boala survenind, așa cum menționam în pericopa anterioară, ca o pedeapsă pentru acest păcat.

Țadicul sfântul Rabin Israel Meier Hacohen, care și-a consacrat toată viața luptei contra obiceiului de a defăima și a scris câteva cărți pe această temă, cere să se lupte împotriva acestui comportament antisocial. în prefața cărții ״Hefeț Haim” el scrie că, din nefericire, acest obicei, care trebuie eradicat, se datorează uneori ignoranței.

Există oameni care nu știu că le este interzis să colporteze fie și lucruri adevărate despre alte persoane, sau nu se pot abține să nu povestească lucruri pe care le-au auzit, dar nu în scopul de a fi difuzate.

Rabinul Ițhac din Bardicev își mustra întotdeauna enoriașii, atunci când auzea că aceștia bârfesc, amintindu-le că în Tora este scris: MI K.EAMHA ISRAEL – ״Cine este ca poporul tău, Israel”.

Tora ne vorbește despre trei feluri de ȚARAAT – de lepră: cea a corpului, a hainelor și a casei.

Tora spune că atunci când vom veni în Ereț Israel, daca va fi cazul, va trebui chiar să dărâmăm casa. Din verset putem deduce că lepra casei poate fi numai în Ereț Israel.

In deșert, evreii locuiau în corturi și acolo nu pot fi boli ale casei.

Rambam susține că această boală a hainelor și a casei ne arăta că Divinitatea ne-a părăsit.

Un lucru este clar: lepra vine ca pedeapsă pentru păcatele făcute.

ZOT TIEHE TORAT HAMEȚORA – ״Aceasta e rânduiala celui lepros” (Vaikra – Leviticul, 14:2).

Țadicul din Lubavici afirma, la rândul lui, că această boală este provocată de vorbe nesocotite, pentru a păta reputația cuiva. Totuși, țadicul manifestă îngăduință, afirmând că evreul, deși a păcătuit, rămâne totuși evreu.

VEAHAIA BAION HAȘVII IGALAH ET COL SAARO ET ROȘO VEET ZECANO VEET GABOT EINAV – ״Și în ziua a șaptea să radă tot părul, capul, barba și sprâncenele ochilor” (Vaikra – Leviticul, 14:9). Aceasta era obligația bolnavului, când se va fi însănătoșit.

Kli lakar interpretează că bolnavului i se cerea să-și radă părul de pe cap, pentru a i se ierta purtarea plină de grosolănie, barba – părul din jurul gurii -, pentru a i se ierta că a păcătuit cu vorba, și sprâncenele ochilor, pentru a fi păcătuit cu privirea.

Filosofii s-au ocupat mult de problema binelui, mai exact, a căii pe care omul este dator să o urmeze: să facă numai bine, lucruri folositoare, să îndeplinească poruncile Domnului, fiind suficientă și puțină lumină pentru a îndepărta întunecimea răului, sau, ca o altă alternativă, să e depărteze el însuși de rău, de tot ce este interzis, ferindu-se de sfaturile rele?

״Fugi de cele rele și fa numai bine”, a stabilit regele David.

La început, omul trebuie să înceteze a mai face răul, îndepărtându־se de tot ceea ce este urât, iar în următoarea fază a perfecționării morale, vor urma faptele bune și purtarea corectă.

 

27. TAZRIA

Este tratată aici problema nașterii un copil și cea a purificării.

״Brith Mila” – circumcizia, semnul nostru de legământ cu Divinitatea – este tratată de asemenea.

Talmudul precizează că acest Brith trebuie făcut numai ziua, Tora prescriind BAIOM – ziua, ziua a opta.

După tradiție, acest ritual poate fi îndeplinit în orice zi, inclusiv în cea de odihnă (Șabat – Sâmbăta) și chiar în cea mai sfântă zi a anului, lom Kipur – Ziua pocăinței.

UBAIOM HAȘMINI IMOL BESAR ORLATO – ״Și în a opta zi se va tăia (pruncul) împrejur” (Vaikra – Leviticul, 12:3).

în ziua a opta, copilul este considerat ieșit din pericolul de după naștere, este socotit sănătos și atunci intră în rândul oamenilor. Ar fi de menționat un obicei antic, respectat astăzi în familiile religioase: vineri seara, înainte de Brith, circumcizia copilului, acesta este sărbătorit în familie, prin ceea ce se numește ȘALOM ZAHAR – ״Bun venit băiete” -, ca un act de primire în rândurile celor mulți.

La majoritatea pericopelor, titlul le desemnează și subiectul. Prezenta, ״Tazria” – ״Va naște” se referă doar în câteva versete la nașterea unui prunc și imediat trece la chestiuni fără nici o legătură cu subiectul inițial, anume maladia leprei.

Lepra este una dintre cele mai grele boli menționate în Tora. Cel care suferă de această boală trebuie izolat și scos în afara taberei. Astfel se explică faptul că întâlnim în această pericopă două teme opuse: nașterea pruncului – venirea pe lume a unui om nou – și cel ce trebuie izolat, scos în afara comunității. Un om care a contractat boala trebuie să urmeze două etape: în primul rând, este consultat și controlat, pentru a se constata dacă este într- adevăr bolnav. Pentru acest lucru, Tora recomandă un om învățat, dar fără a-i conferi putere de decizie, care aparține exclusiv Cohenului – preotul care va dispune să fie izolat de restul comunității. Tora insistă că numai un Cohen, cel care binecuvântează poporul în Templu, trebuie să decidă această izolare. El este cel care binecuvântează, cu inimă bună, făcând numai bine semenilor, de aceea va fi înțelegător cu boala omului și va decide izolarea numai dacă este cu adevărat necesară. VAISGIRO HACOHEN ȘIVAT 1AMIM – ״Și Cohenul îl va izola șapte zile” (Vaikra – Leviticul, 13: 5)

Comentatorii susțin că această boală este provocată dacă vorbim de rău pe cineva. In timpul în care va fi izolat, el va putea să-și dea seama de greșelile comise față de semeni și se va lecui. Trebuie să menționăm că Tora stabilește că și hainele celui bolnav trebuie dezinfectate, dorind ca poporul evreu să fie pur, să apară curat în fața Domnului.

Rabinul Șmuel Bar Nehamaim susține că această boală este provocată de șapte păcate: vorba lungă, consumul de sânge (ceea ce Tora interzice), jurământul strâmb, violul. Am fi fericiți, se pare, dacă ne־am putea feri de aceste păcate care aduc atâtea nemulțumiri în vremurile noastre.

 

26. ȘMINI

In deschidere, această pericopă prezintă înconjurarea Templului și felul în care Divinitatea era percepută de popor.

Această prezentare este reluată în descrierea Templului de la Ierusalim de către regele Solomon.

La începutul pericopei, este narată cea de-a opta zi, ״Beiom hașmini”, o zi mare pentru Moșe și Aaron.

A fost însă o zi tragică, atât pentru Aaron, cât și pentru întregul popor. Tragedia a marcat puternic poporul. Doi fii ai lui Aaron, Nadav și Avihu, au fost arși de vii de un foc pogorât din ceruri. Atât Aaron, cât și poporul au fost îndoliați.

Acesta ar putea fi considerat ca primul doliu național al poporului evreu și, an de an, în Ziua pocăinței, lom Kipur, ne amintim de aceste jertfe.

Cei doi fii ai lui Aaron mor atunci când aduc jertfe fără a ține seama de prescripțiile exacte ale Divinității, fapt pentru care sunt pedepsiți pe loc.

VATEȚE EȘ MILIFNEI HAȘEM – ״Și a ieșit un foc de la Dumnezeu” (Vaikra – Leviticul, 10:2)

Rași comentează că cei doi fii ai lui Aaron au comis un sacrilegiu venind beți în fața Domnului și și-au primit imediat pedeapsa.

Deși nu existau legi în acest sens, Nadav și Avihu ar fi trebuit să știe cum se cuvine să apară în fața Domnului.

VEAL KOL HAEDA IKȚOF – ״Și pe toată comunitatea, pe tot poporul, era furios (Dumnezeu)” (Vaikra – Leviticul, 10:6)

Păcatul celor doi a atras asupra întregului popor mânia Domnului.

Se pune întrebarea, de ce s-a mâniat Divinitatea pe întregul popor, dacă păcatul nu a fost decât al lui Nadav și al lui Avihu. Baal Haturim subliniază că, atunci când un conducător, un ȘALLAH ȚIBUR – ״Alesul publicului” – păcătuiește, atunci vina este a întregii obști, care are de suferit.

Alți comentatori precizează că Nadav și Avihu erau celibatari și foarte orgolioși. Ei se lăudau cu unchiul lor Moșe, conducătorul, cu tatăl lor Aaron – COHEN GADOL ״Marele Preot” considerând că nimeni nu era demn a se uni cu ei printr-0 căsătorie.

Și se știe că orgoliul este un mare păcat în ochii Divinității.

Dacă Nadav și Avihu au fost pedepsiți, ne putem întreba dacă avem sau nu voie să luăm o inițiativă în probleme de religie. în fapt, orice inițiativă este bine văzută, orice acțiune personală este necesară, cu condiția să fie făcută în concordanță cu cele prescrise de Divinitate.

Pericopa descrie tragedia cumplită a lui Aaron: tocmai când el, Marele Preot, binecuvânta poporul, resimțind intens bucuria de a fi solul Divinității, i se întâmplă marea nenorocire de a-i pierde pe cei doi fii.

Dar Aaron trebuie să fie puternic și să-și continue misiunea. Nu are voie să se îndolieze, căci DiviniuNa îi interzice să-și sfâșie hainele. Tot poporul plânge de durere, după ce focul a ars sufletele celor doi, dar Aaron trebuie să rămână la datorie.

Această jertfa este, precum am menționat, amintită an de an, de lom Kipur, Ziua pocăinței, în care evreul se roagă ca părinții să nu fie nevoiți să țină doliu după copiii lor. SELO IAMUTU BANAV BEHAIAV – ״Să nu moară fiii în timpul vieții lui”.

Din această pericopă învățăm că, atunci când ne reculegem în memoria celor căzuți, să nu ne frângem (״rămânând în picioare”). Tora spune în această pericopă: VAIDOM AARON – ״Și Aaron a stat drept” (Vaikra – Leviticul, 10:3).

Obiceiul de a păstra un minut de reculegere, stând nemișcați, s-a păstrat până în zilele noastre.

Această pericopă cuprinde și instrucțiuni privitoare la ceea ce este permis și ceea ce este interzis să se mănânce. Astfel, este interzis să se mănânce insecte și viețuitoare ce se târăsc pe pământ. Tora menționează că acestea otrăvesc sufletul și că poporul evreu trebuie să-și păstreze puritatea sufletească.

25.ȚAV

Este tratată aici, ca și în pericopa precedentă, ״Vaikra”, problema jertfelor. Totuși, existido diferență între cele două pericope.

în pericopa anterioară, este vorba de jertfele de mulțumire, aduse de popor, iar în prezenta, de jertfele aduse de Aaron și fiii săi.

Prima pericopă se referea la cei ce aduc jertfele, iar prezenta, la cei care le efectuează. Poporul aducea jertfele, dar sacrificiile le făceau Aaron și fiii lui. Astfel, pericopa prezentă expune legile unui sacrificiu de mulțumire. Este o jertfă pe care evreul o aduce Divinității, ca semn de recunoștință pentru binele pe care i l-a făcut.

Comentând această problemă, Rași susține că o jertfă de mulțumire trebuie adusă în următoarele cazuri: când trecem cu bine marea, când am parcurs fără necazuri un drum lung prin pustiu, când cineva este eliberat din închisoare și când cineva se însănătoșește.

Aceleași cazuri de mulțumire adusă Divinității sunt specificate și în Psalmii lui David.

Ordinea în care Rași enumeră cele patru cazuri de mulțumire reflectă exemplul ieșirii din Egipt, adică ordinea în care s-au întâmplat miracolele: despicarea Mării Roșii, drumul evreilor prin pustiu, pedepsiți fiind să cutreiere pustiul timp de 40 de ani, iar ultima categorie se referă la persoane individuale, care s-au salvat după o boală.

In realitate, dacă ar trebui să mulțumim Divinității pentru toate minunile pe care le săvârșește, ar trebui să aducem jertfe zilnic sau de câteva ori pe zi. într-adevăr, mulțumim Celui-de-Sus prin rugăciunile noastre, de trei ori pe zi, dimineața, spre seară și seara. ȚAV ET AARON VEET BANAV LEMOR – ״Poruncește lui Aaron și fiilor săi și spune-le” (Vaikra – Leviticul, 6:2). După interpretarea lui Rași, este vorba aici de a-i grăbi pe Aaron și pe fiii săi să îndeplinească ceea ce au de făcut, înțeleptul atrage atenția asupra automatismului unei acțiuni efectuate zilnic. De aceea, Divinitatea spune ״grăbește-i”, pentru ca ei să o facă imediat.

Rabinul Israel Baal Șem Tov interpretează nuanțat acest verset: dacă în munca lui zilnică omul ar fi într-o continuă ascensiune, omul nu ar mai avea nici o plăcere de aceasta, dar o viață cu urcușuri și coborâșuri rezervă satisfacții sufletești. Orice coborâș în viață este destinat unei ascensiuni ulterioare, mai avântate, către culmi.

UBASAR… BEIOM KORBANO IOHAL – ״Și carnea să fie mâncată în aceeași zi” (Vaikra – Leviticul, 7:15). Carnea de la jertfa OLA, cea de mulțumire, trebuie consumată numai în ziua jertfei, pe când în cazul altor jertfe, poate fi consumată oricând.

Țadicul – sfântul din Gur – a fost întrebat de ce există o diferență între jertfe privitoare la timpul consumării. Explicația lui a fost că jertfa de mulțumire este adusă Celui-de-Sus pentru a ne fi trimis un lucru bun, o minune. întrucât sperăm că în zilele următoare ni se vor întâmpla și alte lucruri bune, care vor necesita și ele jertfe, trebuie să terminăm de mâncat în aceeași zi ceea ce am sacrificat. ZOT HATORA – ״Aceasta e Tora” – din care noi ne tragem speranța într-0 viață mai frumoasă.

 

VAIKRA – LEVITICUL
24. VAIKRA

Prima pericopă a celei de־a treia cărți a Torei, ״Vaikra” – ״Leviticul”, poartă titlul cărții, ca în toate cele cinci cărți ale Torei.
Această carte se ocupă în întregime de Kohanim, cei care aparțin tribului Levi și a căror misiune era serviciul ritual în Templu.
înțelepții au numit această carte ״Torat Hakohanim” -״Tora celor ce slujesc în Templu”.
Cartea cuprinde capitole întregi legate de jertfele aduse în Mișkan. Rambam dă o foarte logică explicație jertfelor, în cartea lui ״More Nevuhim” (״Ghidul celor rătăciți”). în Egipt, animalele erau divinizate, iar evreii aduc animalele /ca jertfă tocmai pentru a contracara această idee.
Cartea prezintă două feluri de jertfe: cele obligatorii și cele care se aduc din proprie inițiativă, în chip de mulțumire Celui-de-Sus. Este interesant că atât cartea ״Vaikra” cât și pericopă ei de deschidere, cu același nume, încep tocmai cu jertfele benevole.
După Tora, aceste jertfe există și se pot aduce. Dacă la clădirea Mișkanului, bazată pe voluntariat, fiecare a dăruit după voință, Divinitatea dorește de asemenea ca oamenii să fie generoși și în afara Templului. Ei vor trebui să facă multe fapte bune, începând cu jertfele, cu împlinirea poruncilor și cu ajutorul celui aflat în nevoie.
Rambam, marele Maimonide, deschide comentariile sale asupra cărții ״Vaikra” cu explicația despre ce aduce jertfa.
Jertfa aduce iertare pentru un păcat. Păcatele, prin neîmplinirea poruncilor Domnului, duc la îndepărtarea Divinității din mijlocul poporului. Jertfa anulează acest lucru și ne apropie din nou de Divinitate.
Jertfa iartă un păcat făcut fără voința noastră, ea însă nu iartă păcatele pe care noi le facem în mod voit.
în mod firesc, un om care a greșit și are remușcări va căuta să se debaraseze de aceste rele. De multe ori obișnuim să învinuim pe altcineva ca și cum acela ar fi vinovat de faptul că noi am făcut ceva rău.
Tora înțelege aceste situații psihologice și, în loc ca omul să-l acuze pe semenul său, ea ne dă posibilitatea de a ne elibera de acest păcat prin sacrificarea unui animal, SAIR LAZAZEL – ״un țap ispășitor – și cu aceasta să ne simțim eliberați.
Semnificația primului cuvânt al pericopei ״Vaikra” – ״A fost chemat” – este: ״Dumnezeu a chemat pe Moșe”.
în pericopa anterioară, ״Pekudei”, se menționează că Moșe nu a putut intra în Templu, pentru că acesta era acoperit de norul Divinității.
Un lucru interesant se semnalează în scrierile originale, pe pergament, ale Torei: până în zilele noastre, observăm că litera ״a” (alef) din cuvântul ״V(a)ikra” este scrisă mai mică decât celelalte. Semnificația acestui fapt este că Moșe era un om foarte modest și, pentru a-și sublinia modestia, a folosit o literă mai mică.

Cu privire la modestia recomandată de scrierile sfinte, țadicul Rabin Pinhas din Koriț susține că un om care dorește să realizeze ceva trebuie să muncească, să depună eforturi în acest scop. Singurul lucru pentru care nu trebuie depus vreun efort este orgoliul. Omul gândește cu ușurință că le este superior celorlalți. De aici și lipsa de valoare a orgoliului.
MIN HABEEMA – ״De la animale domestice” (Vaikra – Leviticul, 1:2)
Ca jertfe, erau aduse animale domestice, în nici un caz animale sălbatice. După comentatorul Dorșei Tora, această cerință ar fi avut trei cauze:
– animalele domestice se pot găsi cu mai multă ușurință decât cele din pădure;
– animalele sălbatice sunt socotite orgolioase, pe când cele domestice sunt asociate cu o atitudine umilă;
– animalele domestice sunt vânate de cele sălbatice, iar Dumnezeu este întotdeauna de partea celui slab.
ADAM KI IAKRIV MIKEM – ״Un om dintre voi, dacă va aduce jertfe” (Vaikra – Leviticul, 1:2).
In acele timpuri, omul aducea jertfe când comitea vreo greșeală, sau simțea că a păcătuit. Tora prescrie că cel care greșește să revină pe drumul drept. Atunci, oamenii aduceau o jertfa în Mișkan (Templu), dar acest lucru nu era suficient. Jertfa trebuia să fie însoțită de o schimbare a purtărilor din viața cotidiană.
Astăzi, deși nu mai aducem jertfe, ne putem schimba atitudinea, ne putem apropia de cel slab pentru a-1 încuraja și ajuta.

23. PEKUDEI

Această pericopă vorbește despre cantitățile de aur, argint și aramă care s-au folosit pentru clădirea Templului și care au fost primite ca danii.
Este o învățătură asupra felului în care trebuie să se procedeze în orice societate: atunci când se primesc danii, trebuie prezentat un bilanț.
Moșe, o mare personalitate, a găsit de cuviință că și el trebuie să dea seamă de banii primiți și i-a cerut lui Itamar să controleze ״situația financiară”. Se pare că atunci, ca și în zilele noastre, era necesar un ״expert contabil”. Moșe exprimă clar cantitatea banilor primiți și felul în care au fost utilizați.
Cartea ״Midraș” menționează că la întocmirea bilanțului i-au lipsit 1 775 de șekeli-monede, despre care nu mai știa în ce scop fuseseră folosiți.
Divinitatea l-a ajutat să-și amintească faptul că acești bani fuseseră folosiți la construirea stâlpilor Templului.
Este un exemplu clar asupra felului în care trebuie procedat cu banii primiți de la o populație mare, explicându-se amănunțit modul în care au fost folosiți.
Poate că Mișkanul a fost ridicat din donațiile unei părți a populației, dar el aparținea tuturor. în calitate de conducător, Moșe a centralizat toate daniile și le-a transformat în avuție comună.

Pericopa ״Pekudei” ne vorbește de Mișkan – de Templu.
Templul este locul în care Divinitatea există tot timpul, după ce ni s־a arătat deja pe Muntele Sinai. Comentatorii compară terminarea lucrărilor Templului cu crearea lumii. Amândouă erau acțiuni de mare amploare. La crearea lumii, citim în Tora că totul era TOV MEOD -״foarte bine, perfect”.
La executarea Templului, deși lucrările erau perfecte, nu găsim că Moșe a spus aceleași cuvinte, TOV MEOD, foarte bine.
Cauza acestui lucru este că la crearea lumii însăși Divinitatea a făcut totul, și atunci am avut perfecțiunea. La Templu, Moșe a controlat numai dacă totul s-a executat așa cum a poruncit Divinitatea, dar n-a putut spune mai mult, căci ceea ce face omul nu poate fi niciodată perfect.
ELE PEKUDEI HAMIȘKAN – MIȘKAN HAEDUT – ״Acestea sunt socotelile Mișkanului, Mișkanul mărturiei” (Șemot – Exodus, 38:21).
întocmirea unui bilanț – mărturia că socotelile întocmite de Moșe au fost corecte – a devenit astfel un imperativ etern’.
Malbim susține că nu exista nici o îndoială asupra corectitudinii bilanțului, căci la sfârșitul acestuia, Divinitatea domnea în Mișkan.
VAIVAREH OTAM MOȘE – ״Și Moșe i-a binecuvântat” (Șemot – Exodus, 39:43).
Conducătorul Moșe a binecuvântat poporul ca Divinitatea să-1 însoțească în tot ceea ce face, să reușească în tot ceea ce ar întreprinde. Dacă în relațiile cotidiene dintre oameni vor domni înțelegerea și respectul reciproc, atunci și Divinitatea va fi în mijlocul poporului.

Pericopă ״Pekudei” este ultima din cartea ״Șemot”, Exodus, cea de-a doua carte a Torei. Este cartea eliberării din Egipt, care se încheie cu clădirea Mișkanului (Templului) și cu cuvintele Divinității că norul Domnului, norul divin, dăinuie ziua și noaptea pentru a ocroti poporul.
Scopul construirii Mișkanului era aducerea poporului la starea de comuniune religioasă, iar atunci când aceasta se realizează, norul se ridică și evreii își continuă drumul spre Ereț Israel.
Ca și atunci, poporul trebuie să ajungă și astăzi la un nivel de unitate și credință, pentru a fi vrednic să stăpânească țara în liniște și pace.

22. VAIAKEL

Sunt reluate aici idei din pericopele anterioare, ״Truma” și ״Vaiețe”, care se refereau la ridicarea Mișkanului – ״Templului”.
Moșe vorbește poporului despre importanța acestui proiect.
Repetarea unei teme anterior tratate insistă asupra dragostei cu care trebuie întreprins acest lucru, cât și asupra necesității de a respecta întocmai fiecare indicație și prescripție din Tora.
De astă dată, Moșe enumeră cu precizie materialele care trebuie dăruite pentru Mișkan: aur, argint, cupru și purpură, ulei pentru candelabru și pietre prețioase.
Moșe cere ca fiecare om priceput să dea o mână de ajutor.
Scopul principal era ca Divinitatea să poată veni și sta în mijlocul aleșilor săi: VEȘAHANTI BETOHAM -״Și voi fi în mijlocul lor”.
Această promisiune a fost dată după ce poporul a păcătuit cu Vițelul de Aur și trebuie să înțelegem că Divinitatea a iertat poporul, venind în mijlocul acestuia.
VAIAKEL MOȘE ET COL HADAT BNEI ISRAEL – ״Moșe a adunat toată obștea poporului Israel” (Șemot – Exodus, 35:1).
Rași interpretează acest verset că Moșe a adunat poporul a doua zi după lom Kipur – ״Ziua pocăinței”. De obicei, în ziua de lom Kipur tot poporul este unit și resimte frica de Dumnezeu. De aceea, Moșe a socotit că este cel mai nimerit să reunească poporul după ziua de lom Kipur, pentru a-1 menține unit tot timpul, și nu numai în ziua în care Divinitatea decide soarta fiecărui om.
Trebuie să menționăm că la o adunare a poporului, Moșe proclama pentru prima dată cererea de a strânge bani pentru necesitățile publice. Astfel, fiecare era rugat să doneze pentru a se ridica un Templu – ״tot poporul – toată obștea poporului Israel”.
Valoarea centrului spiritual ce trebuia ridicat depindea de participarea fiecăruia la această acțiune. Toate triburile erau prezente și toți și-au arătat solidaritatea cu acest proiect.
Divinitatea dorea ca poporul să dea un exemplu care să rămână valabil pentru toți evreii din secolele viitoare. Talmudul loma 9,72 susține că Templul al doilea a fost distrus iară motiv din cauza urii unuia față de altul. Dacă studiem istoria de la distrugerea Templului, acum vreo 2000 de ani, vedem că certurile și neînțelegerile între triburi au dus la prăbușirea acestuia.
Moșe – profetul care prevedea acest lucru – dorea să dea exemplu unui popor unit pentru afro pildă pentru generațiile Viitoare.
Rabinul Moșe din Preșburg susține că Beit Hamikdaș – Templul clădit de regele Solomon – a fost distrus din cauza urii și neînțelegerii dintre oameni, iar Moșe, prevăzând acest dezastru, le spune evreilor: VAIAKEL – ״Strângeți-vă” -, dorind buna înțelegere și unitatea poporului.
Or, Pnei Moșe comentează și el acest verset, prevenind că numai unirea și pacea între oameni vor face ca Atotputernicul să fie tot timpul în mijlocul acestora.

ȘEȘET lAMIM TAASE MELAHA UBAIOM HAȘVII… ȘABAT ȘABATON – ״Șase zile să muncești, iar ziua a.șaptea este ziua de odihnă, Șabat” (Șemot -Exodus, 35:2).
Moșe reia aici problema Șabatului, care a fost deja tratată în pericopa anterioară, ״Ki Tisa”. Mai mult, în pericopele anterioare este abordată problema clădirii Mișkanului, iar după aceea, se vorbește despre Sâmbătă.
Prezenta pericopă nu numai că reia problema Templului și a Șabatului, dar Moșe abordează chestiunea acestuia înaintea problemei Mișkanului.
El a făcut intenționat acest lucru: bărbații și femeile lucrau cu entuziasm la construirea Templului, dar atunci, Moșe i-a prevenit că acest lucru trebuie făcut numai șase zile pe săptămână, nu și în ziua de odihnă.
Cu toată însemnătatea clădirii Templului, acesta nu este un caz de PIKUAH NEFEȘ – ״salvare dintr-o primejdie” -, ceea ce este permis în ziua de odihnă.
Porunca pe care Moșe a primit-o de la Divinitate pe Muntele Sinai a fost limpede: ״Șase zile să lucrezi” – ET ȘABTOTAI TIȘMERU – ״și Sâmbetele mele să le păziți”.

21. KI TISA

Este vorba aici de ״recensământul” poporului evreu. Este inclus în numărătoare orice bărbat de la vârsta de 20 de ani în sus și, fie că era bogat sau sărac, se lua de la fiecare aceeași monedă – o jumătate de șekel.
Dar o mare parte a acestei pericope se ocupă de Vițelul de Aur, pe care Aaron a fost silit să-l facă, în timp ce Moșe se afla pe Muntele Sinai.
Cu toate că ieșirea evreilor din Egipt a fost însoțită de mari minuni – trecerea pe uscat a Mării Roșii, un nor care conducea poporul ziua și un foc care-i lumina drumul noaptea poporul a păcătuit, obligându-1 pe Aaron să-i facă un Vițel de Aur, un Dumnezeu.
Aaron a încercat să câștige timp, până când Moșe va fi coborât de pe Muntele Sinai. El a cerut oamenilor să aducă bijuterii, inele de aur, sperând că acest lucru îi va face să șovăie. Din păcate însă, poporul s-a grăbit și a adus tot ce avea mai de preț. Când Moșe a coborât de pe Muntele Sinai cu cele două table în mâini și a văzut poporul păcătuind, a spart tablele. El a făcut acest lucru atât din inițiativa lui, cât și cu încuviințarea Domnului.
Rași susține că acest act a fost acceptat de Divinitate, deoarece, mai târziu, Dumnezeu însuși a creat alte table. Atât tablele noi, cât și cele sparte au fost puse în Mișkan. Au fost reținute și cele sparte tocmai pentru a aminti păcatul cel mare comis de popor.

Poporul și-a dat seama că a comis o greșeală fatală și acest lucru nu s-a mai întâmplat. Păcatul Vițelului de Aur e unul dintre cele mai cunoscute din timpul peregrinării poporului evreu prin pustiu. Mulți comentatori s-au preocupat să înțeleagă cauzele facerii Vițelului de Aur, dar multe lucruri au rămas inexplicabile. Cu toții se întrebau cum de i-a venit poporului ideea de a înlocui Divinitatea cu un vițel?
Păcatul Vițelului s-a petrecut lângă Muntele Sinai; oare poporul era atât de îndepărtat sufletește de ceea ce a fost pe Muntele Sinai? Cum se poate spune despre un obiect de aur – Vițelul – ״acesta e Dumnezeul tău, popor evreu”? Cum se poate că Aaron, fratele lui Moșe, care a ajutat la crearea Vițelului nu a fost pedepsit, ci din contra, el și urmașii săi s-au’rugat pentru poporul evreu în toate epocile, pentru ca evreii să fie iertați de păcate.
Concluziile sunt diferite, depinzând de cercetători, dar aceștia au ajuns cu toții la părerea că era ceva de moment și că, la început, Vițelul făcut de Aaron era numai un obiect simbolic, care, în continuare, a devenit un idol.
Dacă privim sub aspect general, vedem că omul nu a putut fi schimbat, o dată cu primirea Torei pe Muntele Sinai, ci este vorba de o educație de lungă durată, în care omul trebuie să învețe obiceiuri noi, fără să-și piardă credința.
Prezenta pericopă se distinge prin mărimea ei: are 139 de fraze și abordează foarte multe teme.
KI TISA ET ROȘ BNEI ISRAEL – ״Vei număra capul poporului” (Șemot – Exodus, 30:12)
Comentatorii explică folosirea cuvântului ״cap”, și nu ״capete”, pentru a sublinia că poporul este diriguit de un singur ״cap”, de un conducător.

HEAȘIR LO IARBE VE HADAL LO lAMIT -״Bogatul să nu dea mai mult și săracul să nu dea mai puțin” (Șemot – Exodus, 30:15)
După cum aminteam, fiecare, bogat sau sărac, trebuia să dea o jumătate de șekel.
Prin aceasta, bogatul trebuia să știe că, deși trăiește în belșug și are multe averi, încă nu are totul, încă nu a atins perfecțiunea.
Pe de altă parte, săracul nu trebuie să-și piardă speranța, să aibă credința că timpurile se pot schimba și, de aceea, va trebui să dea exact ca toți ceilalți – o monedă de o jumătate de șekel.
VAIAR ET HAEGHEL UMEHOLOT VAIHAR AF MOȘE – ״Și a văzut Vițelul de Aur și dansurile din jurul lui – Moșe s-a umplut de furie” (Șemot – Exodus, 32:19)
Văzând cum poporul dansa în jurul Vițelului de Aur, Moșe a înțeles că nu va putea schimba cu ușurință noua stare de lucruri, reîntorcând poporul la credința într-un Dumnezeu, și atunci, de mânie, a spart tablele.
De fapt, Moșe a auzit încă pe Muntele Sinai ce se petrecea, dar numai când a văzut cu propriii ochi, a înțeles cât de mare era nenorocirea. Se subliniază aici diferența dintre a auzi și a vedea. De multe ori, auzim ceva, dar nu ne putem baza numai pe cele auzite, ci trebuie să și vedem cu propriii noștri ochi. Acesta a fost și cazul lui Moșe.
Apar aici doi conducători ai poporului evreu.
Pe de o parte, Aaron Hacohen – fratele lui Moșe și cel care îndeplinea serviciile rituale. Din slăbiciune, dar și silit, acesta a permis poporului să păcătuiască. Pe de altă parte, se află Moșe, care a știut să conducă poporul. Aaron ar fi trebuit, cu orice risc, să refuze a se lăsa influențat și presat de popor.

Moșe a știut și a avut curajul să înfrunte orice pretenție nejustificată a poporului, reușind să-l educe pentru a primi Tora, și a făcut totul pentru a־l ajuta să ajungă în Țara Făgăduinței, Ereț Israel, pricepându-se să-l adune în jurul său.
Pericopa ״Ki Tisa” este o lecție pentru conducătorul ideal, care nu numai că nu se abate de la calea cea dreaptă, dar știe și să stabilească un echilibru între dorințele umane și fermitatea în a menține poporul pe drumul cel drept -singurul care poate duce la realizarea țelului urmărit.
Acest lucru își menține până astăzi justețea, din cele mai vechi timpuri.

20. TEȚAVE

Principala preocupare a acestei pericope este vestimentația Cohenului – membru al tribului Levi, care oficia serviciul divin în Templu.
Dacă în pericopa anterioară, ״Truma”, accentul cădea pe voluntariat, în prezenta intervine o poruncă eternă, a cărei îndeplinire este obligatorie.
Este interesant începutul acestei pericope: ATA TEȚAVE – ״Tu poruncești”.
Semnificația acestui verset este că vei porunci numai după ce tu însuți ai îndeplinit cu strictețe poruncile.
Această pericopă are particularitatea de a fi unica în care nu este pomenit numele lui Moșe, în timp ce toate celelalte, de la nașterea și până la moartea acestuia, invocă acest nume.
Baal Haturim explică lipsa numelui lui Moșe prin faptul că Moșe însuși a cerut ca numele lui să fie șters din Tora.
Poporul evreu a păcătuit prin adorarea Vițelului de Aur, despre care va fi vorba în pericopa următoare, iar Moșe a cerut Divinității ca poporul să fie iertat de pedeapsă, asumându-și păcatul și cerând ca numele lui să fie șters din Tora.
MEHEI NA MISIFREHA – ״Șterge-mă din cartea Ta”.
Există și o altă explicație, la fel de plauzibilă. Această pericopă se citește întotdeauna, în casele de rugăciuni, în preajma zilei de 7 Adar, ziua morții lui Moșe, care, în semn de doliu, nu este pomenit.
Dar toate acestea sunt ipoteze, fără ca nimeni să poată da un răspuns exact.
Aceeași lipsă de precizie caracterizează o altă problemă, legată de ziua de 7 a lunii Adar. Intenția lui Aman, care a vrut să nimicească poporul evreu în luna Adar, a fost zădărnicită, evreii fiind salvați. Haman nu a luat în considerare faptul că Moșe s-a născut în ziua a șaptea a lunii Adar, zi cunoscută ca norocoasă.
Pentru evreii originari din România, ziua de ר Adar a fost însă ziua unei mari tragedii: 769 de femei, copii și bărbați au pierit în această zi, atunci când vasul ״Struma” s-a scufundat în apele Mării Negre, în 1942. Pericopa ne vorbește despre pietrele prețioase care împodobeau îmbrăcămintea Marelui Preot.
Comentatorii au discutat această problemă, vrând să știe exact despre ce fel de pietre prețioase este vorba. Cu toții au ajuns la concluzia că e vorba de diamant sau, în limba elenă, adamas – o piatră ce nu se poate sparge. Diamantul este una dintre pietrele prețioase cele mai răspândite printre evrei, nu pentru că se găsesc cariere de diamante în Israel, ci pentru specialitatea de secole a evreilor de a le prelucra. Haanusim, evreii expulzați din Portugalia în secolul al XVI-lea, au ajuns la Anvers (Belgia) și în Olanda unde au dezvoltat ramura prelucrării diamantelor. Până azi, această ramură este dominată de evrei.
Hainele Marelui Preot semnificau apărarea poporului evreu de păcatele făcute: cămașa apăra de păcatul de omor, pantalonii de desfrâu, jacheta de calomnii, de vorbe grosolane, de slujire a idolilor (Talmudul Zehavim 88,72).

VEATA TEȚAVE ET BNEI ISRAEL – ״Să poruncești fiilor lui Israel” (Șemot – Exodus, 27:20)
Comentatorul Or Hahaim susține că cuvântul ״Tețave” are și semnificația de ״a fi în colectiv, împreună”, insistând că poporul trebuie să fie unit în credință. Noțiunea se interpretează, așadar, în sensul că numai unitatea asigură reușita.
Moșe – conducătorul – s-a sacrificat pentru poporul lui Israel, fapt pentru care Divinitatea i-a poruncit să fie pe veci împreună cu acest popor.
Sefat Emet interpretează cuvântul ״Tețave” în sensul de ״a se grăbi”, sau ״grăbește-te”, Moșe primind porunca de a grăbi poporul să îndeplinească imperativul Divinității, acela ca omul să se grăbească în a face fapte bune.
VEȘAHANTI BETOH BNEI ISRAEL VEHAITI LAEM LEELOHIM – ״Și voi locui între fiii lui Israel și le voi fi Dumnezeu” (Șemot – Exodus, 29:45)
Faptul că tocmai în acest verset apare mențiunea ״le voi fi Dumnezeu” înseamnă că Divinitatea va fi ca un tată care-și iubește copiii, apărându-și familia și ocrotind-o de cei ce intenționează să-i facă rău.
Rabinul din Koțk, întrebat fiind în legătură cu acest verset ״Unde e Dumnezeu”, a răspuns: ״în orice loc unde i se cere să intre”.
Speranța poporului este că El ne va ocroti, ajutându-ne să dobândim odihna și pacea dorită.

19. TRUMA

Partea principală a acestei pericope descrie construirea Tabernacolului – templul mobil pe care evreii îl purtau cu ei în pustiu. Acest templu a fost construit după planuri speciale și bine definite.
S-a stabilit ce vor conține încăperile și ce piese vor fi repartizate în fiecare.
în general, sunt stabilite pe de-o parte încăperile, iar pe de alta, piesele necesare serviciilor oficiate de către fiii lui Aaron. Obiectele care împodobesc Mișkanul -Templul – de care se ocupă pericopă noastră vizează o temă foarte mult folosită în arta evreiască încă din perioada antică și până în ziua de azi.
Această artă e folosită la împodobirea pereților din sinagogi, pe morminte, în scrieri antice cu desene, pe amulete și în alte asemenea ocazii.
Piesele apar în decursul secolelor în diferite forme, păstrându-se însă ideea primordială.
La distrugerea Templului, piesele Mișkanului au fost reprezentate pe Arcul de triumf al lui Titus, la Roma, ca semn de distrugere a poporului evreu.
în decursul secolelor însă, evreii au păstrat amintirea pieselor Templului ca semn că acesta va fi reclădit. Piesele principale sunt MENORA – candelabrul cu cele șapte brațe – și ARON HAKODEȘ – chivotul, unde sunt ținute sulurile sfinte în amintirea celui care era în Templu. 

Psifasurile (desene înscrise în podea) din secolele IV-VI folosesc tot aceste motive, în speranța că ele vor fi realitate în viitorul apropiat.
Această artă o găsim în toate secolele, până în zilele noastre.
Templul a fost ridicat din donații.
Din porunca Divinității, întreg poporul – bărbații, femeile , iar după unii comentatori, chiar și copiii -trebuia să ajute la clădirea lăcașului sfânt.
După explicațiile lui Rambam, fiecare trebuia să participe financiar la clădirea Templului. Prin clădirea acestui templu, s-a durat ceva necunoscut până atunci în, lume – în care va fi prezentă Divinitatea.
. Responsabil pentru această mare întreprindere fusese numit Bețalel, menționându-se cu precizie că ridicarea Templului se va baza pe voluntariatul colectiv.
După ce poporul a primit Tora pe Muntele Sinai, iar Divinitatea l-a desemnat ca popor ales, îl regăsim angajat într-o lucrare de mare amploare – clădirea unui lăcaș sfânt.
înțelepții încearcă să răspundă la întrebarea de ce această pericopă, a cărei idee centrală este voluntariatul, urmează imediat după ״Mișpatim”, care reflectă legile, poruncile, și ajung la concluzia că donațiile sunt necesare și bine venite numai dacă banii provin dintr-un câștig cinstit, iar cei dobândiți cu mijloace imorale nu sunt acceptați de Divinitate, chiar dacă sunt dăruiți pentru un scop nobil.
O altă interpretare conchide că evreii ar putea crede că îndeplinirea poruncilor prescrise în ״Mișpatim” i-ar ״scuti” de îndatorirea de a face danii, dat fiind că ei și-ar fi îndeplinit misiunea față de Divinitate, de aceea pericopă accentuează asupra necesității de a aduce și ofrande.

VEASU LI MIKDAȘ VEȘAHANTI BETOHAM -״Și să mi se facă un lăcaș sfânt, și voi locui în mijlocul lor” (Șemot – Exodus, 25:8). S-ar pune întrebarea din ce cauză a exprimat Divinitatea această dorință, dat fiind că se găsește pretutindeni, și care ar fi, așadar, necesitatea unui lăcaș, când el este peste tot locul? Rași dă răspunsul la această întrebare logică. Divinitatea se află într-adevăr pretutindeni, dar este necesar un loc în care poporul evreu să poată veni să se reculeagă și în care Divinitatea îl va ascUlta. VEIKHU LI TRUMA – ״Și să-mi ia o danie” (Șemot – Exodus, 25:2)
Rabinul Israel Baal Șem Tov conferă acestui verset semnificația că aducerea unei ofrande este socotită întotdeauna ca o faptă bună, chiar dacă donatorul o face numai pentru că dorește să se știe că este un om care face bine. Rași susține că cel ce primește o ofrandă îi face un bine celui care dă, pentru că astfel îl determină la o faptă bună. MEET KOL IȘ AȘER IDVENU LIBO TIKHU ET TRUMATI – ״De la fiecare om, cât îl va lăsa inima să luați dania” (Șemot – Exodus, 25:2).
Comentatorii observă că atunci când s-a ridicat templul, existau oameni bogați din donația cărora s-ar fi putut realiza cu ușurință acest proiect, dar Tora insistă ca fiecare să-și dea obolul. ״Fiecare” indică aici ״după posibilități”, dar în nici un caz numai grupul celor înstăriți, ci întreg poporul.
Cuvântul ״Truma” se traduce prin ״danie” sau ״contribuție”.
Următoarea pericopă, intitulată ״Tețave” -״Poruncește” -, subliniază că Templul trebuie ridicat prin voluntariat.

18. MIȘPATIM

Sensul noțiunii de ״Mișpatim” este de ״legi” și, după cum arată titlul acestei pericope, vom găsi aici legi de ordin general și pe cele care reglementează viața cotidiană.

În pericopă anterioară, ״Itro”, am asistat la predarea celor 10 porunci pe Muntele Sinai, iar în prezenta, găsim legi privitoare la relațiile interumane și la comportamentul social.

Această pericopă pune bazele legilor și este cel mai mare tezaur pe care-l posedăm în problemele legislației. Găsim aici legile unui sclav, legi personale, legi în legătură cu un orfan, cu o văduvă, legi în legătură cu furtul, familia, ceea ce ne e permis a face și ce nu, despre împrumuturi, despre dreptate, cum să ne comportăm, despre sărbători și multe altele.

Poporul evreu scos din Egipt trece aici la o nouă etapă, la stabilirea unui stat în pustiu.

Trebuie să menționăm că Moșe a consolidat pentru prima oară în lume un stat cu o legislație bine stabilită.

În fapt, legile de comportament sunt norme sociale de la sine înțelese, dar în Tora, ele apar în continuarea celor 10 porunci. Importanța lor este marcată de începutul pericopei, VEELE HAMIȘPATIM – ״și acestea sunt legile”, cuvântul ״și” insistând asupra continuității. Rași susține că în Tora se insistă asupra faptului că și aceste legi au fost date pe Muntele Sinai, prevenindu-ne că au aceeași importanță ca și cele 10 porunci.

Prezenta pericopă reglementează normele de comportament față de semeni, felul în care trebuie să ne purtăm cu o văduvă, cu un orfan, cu un om sărac.

Trebuie să dovedim omenie și înțelegere față de un om străin, amintindu-ne că și noi am fost străini în altă țară.

IM IMAȚE… BEIADO HAGNEVA… ȘNAIM IȘALEM – ״Dacă se va găsi în mâna sa (a hoțului) ceea ce a furat, să plătească dublul furtului” (Șemot – Exodus, 22:3).

״Haiom lom” comentează acest verset într-o accepție largă, arătând că de la un hoț se pot învăța șapte lucruri cărora li se poate da o utilitate pozitivă: a merge fără zgomot; a-ți periclita viața pentru a-ți atinge țelul propus; un lucru mic are aceeași importanță ca și unul mare; un hoț se străduiește pentru a-și atinge scopul, este agil, sigur de sine și speră să reușească, iar dacă eșuează, încearcă din nou.

Rabinul Meșulam Susia susține că aceste calități pot și trebuie să fie folosite pentru binele omenirii.

Toamei Haminagim dă acestui verset următoarea interpretare: un hoț trebuie pedepsit să plătească dublul a ceea ce a furat, pentru că el nu se mulțumește cu ceea ce are și vrea să-și dubleze averea.

Rabinul Mordehai Kukiș interpretează amănunțit în cartea lui, ״Siah Mordehai”, această pericopă, subliniind importanța deosebită acordată în Tora reeducării. în zilele noastre, un hoț demascat este condamnat la închisoare, uitându-se proverbul ״cine a furat va mai fura”. Din păcate, închisoarea nu îndreaptă un hoț de duzină, care nu devine om cinstit când este eliberat, ci comite fapte mai grave, învățate în închisoare.

Tora poruncește ca hoțului să i se pretindă plata unei valori duble față de ceea ce a furat, iar dacă nu o poate face, să fie încredințat pentru șase ani unei familii, pentru reeducare, în ipoteza că numai trăind șase ani într-o familie de oameni cinstiți, hoțul se va dezbăra de năravul lui și, în cel de-al șaptelea an, va deveni un alt om, impunându-ne, totodată, îndatorirea de a salva orice suflet.

KJ TIRE HAMOR SONAHA ROVEȚ TAHAT MASAO… AZOV TAAZOV IMO – ״Dacă vei vedea măgarul dușmanului tău căzut sub povară,… să-l ridici împreună cu el” (Șemot – Exodus, 23:5).

Tora insistă aici asupra obligației noastre de a ne ajuta semenul, chiar dacă suntem în dușmănie cu acesta. Este poate și o referire la o persoană cu probleme grele, pe care avem datoria să o ajutăm fără a ne eschiva.

MIDVAR ȘEKER TIRHAK – ״De minciună să te depărtezi” (Șemot – Exodus, 23:7), subliniindu-se în continuare că mincinosul este mai rău decât un hoț sau un bandit.

Comentatorii argumentează că un hoț fură de obicei noaptea, cu frica de a fi prins, iar un tâlhar jefuiește o singură victimă, temându-se să atace mai mulți oameni. Mincinosul însă își răspândește pretutindeni minciunile, oricând, nu numai asupra unei singure persoane, ci asupra colectivității.

în aceeași pericopă, pe lângă stabilirea relațiilor dintre oameni, Tora stabilește drepturile sclavilor. Munca unui sclav va fi limitată la șase ani și el va rămâne la stăpânul său numai dacă va refuza să se elibereze.

De la elaborarea Torei a trecut mult timp până când și alte popoare au adoptat legi de reglementare a relațiilor dintre lucrător și stăpân.

 

17. ITRO

Itro – preotul (cohenul) din Midian – vine în pustiu, împreună cu Țipora, soția lui Moșe, și cei doi copii ai lor, pentru a-și întâlni ginerele.

Auzind de cele petrecute cu poporul evreu, de eliberarea din Egipt și de minunea despicării Mării Roșii, Itro a decis că venise timpul reunirii familiei, despărțită de la plecarea lui Moșe în Egipt. Până atunci, Itro s-a închinat la idoli, dar văzând toate minunile Domnului, a decis să creadă în Divinitate.

Trebuie să menționăm marile merite pe care le-a avut Itro în trecut. Moșe a fugit din casa Faraonului, din Egipt, de teamă că ar fi putut fi ucis. El a găsit adăpost în casa lui Itro, care, ulterior, i-a devenit socru și bunicul copiilor marelui conducător al poporului evreu.

Profund impresionat de cele auzite și văzute și constatând că Moșe e unicul judecător care se ocupă de toate problemele ivite, Itro îl sfătuiește pe Moșe să judece numai problemele serioase, iar pe cele de mai mică importanță să le rezerve judecătorilor de diferite ranguri, pe care să-i numească, urmând ca aceștia să răspundă de grupuri mai mari sau mai restrânse.

Primirea celor 10 porunci pe Muntele Sinai reprezintă punctul culminant al acestei pericope.

VAIKAH ITRO HOTEN MOȘE ET ȚIPORA EȘET MOȘE – ״Și a luat Itro, socrul lui Moșe, pe Țipora, soția lui Moșe” (Șemot – Exodus, 18:2)

Comentatorii s-au întrebat de ce este menționat că Itro a luat pe ״Țipora, soția lui Moșe”, și nu pe ״Țipora, fiica lui”. Itro, ca mare preot al statului Midian, era el însuși o mare personalitate. Dar Moșe devenise conducătorul poporului cu o istorie atât de bogată în mari evenimente și de aceea se accentuează faptul că Țipora îi era soție.

Urmând sfatul lui Itro, Moșe și-a ales dregători care să-l ajute în misiunea lui. Aceștia s-au numit ANȘEI EMET – ״oameni care vor căuta adevărul” (Șemot-Eodus, 18: 21).

Pentru demnitatea de judecători, Moșe a căutat oameni care cunoșteau însemnătatea adevărului și care aveau să caute să-1 descopere.

Rabinul din .Modzici explică acest verset după sensul literelor ebraice. Conform interpretării lui, cuvântul ״Șeker” (minciună) este alcătuit din literele Șin, Kuf, Reiș, care în alfabetul ebraic sunt învecinate și deci pot fi recunoscute cu ușurință. Cuvântul ״Emet” (adevăr), este format din literele Alef (prima literă din alfabet), Mem (aflat la mijlocul alfabetului) și Tav (ultima literă a acestuia). în căutarea adevărului, îl putem afla uneori la începutul drumului, alteori trebuie să ajungem la mijlocul drumului, iar alteori, să parcurgem drumul în întregime – adică până la sfârșitul alfabetului.

După cum menționam, punctul culminant este primirea celor 10 porunci: VAIERED MOȘE MIN HAAR EL HAAM – ״Și Moșe a coborât de pe munte la popor” (Șemot – Exodus, 19:14).

Rași subliniază faptul că Moșe, deși se afla pe munte, în apropierea Divinității, nu s-a îndepărtat de popor, ci a coborât către acesta.

Prin aceasta, Moșe a constituit un exemplu pentru conducătorii care trebuie să fie în mijlocul poporului lor și nu să-l mențină la distanță.

Cele 10 porunci ne arată calea pe care trebuie să o urmăm. Ne vom limita la una dintre ele, și anume LO TAHMOD – ״să nu săvârșești adulter” (Șemot – Exodus, 20:14), Tora dezvoltând în continuare că este vorba de interdicția de a râvni la casa aproapelui, la femeia și la ogorul său.

în ״Pirkei Avot” – un tratat al Mișnei – găsim versetul EIZEI DEREH TOVA ȘEIDBAK BA HAADAM – ״Care este drumul cel bun pe care să-l aleagă omul?”, întrebare ce preocupă cinci rabini care au învățat cu Rabinul lohanan ben Zacai. Răspunsul primului rabin, Eliezer ben Orknus, este că omul trebuie să aibă un ochi bun; un altul, Rabinul Eliezer ben Arah, interpretează că este vorba de o inimă bună. Acesta din urmă a fost apreciat de Rabinul lohanan ben Zacai, căci, a conchis el, ״cine are o inimă bună are și un ochi bun”.

Când se pune întrebarea ce trebuie să facă omul pentru a se îndepărta de rău, răspunsurile sunt ״un ochi rău și, respectiv, o inimă rea”, inima rea cuprinzând și ochiul rău. Așadar, pentru a ajunge la o inimă bună, la un caracter bun, trebuie, să ne cenzurăm invidia, care constă în a vedea cu ochi răi ceea ce face, sau ceea ce are aproapele nostru.

Porunca sus-menționată trebuie respectată cu strictețe, căci, înfrânându-ne invidia, ne vom cenzura și tendințele antisociale de a fura, de a ucide sau de a ne însuși casa altuia. O veche zicală spune: EIZE AȘIR ASAMEAH BEHELKO – ״Bo

Sursa: Baruch Tercatin

16. BEȘALAH

Îi însoțim în această pericopă pe evreii ieșiți din Egipt, la primii lor pași ca oameni liberi, prin deșertul Sinai. Faraonul care, după cum am văzut în pericopă precedentă, a îngăduit plecarea evreilor din Egipt, s-a răzgândit și a poruncit ca aceștia să fie urmăriți cu o armată numeroasă.
Când evreii au ajuns, în drumul lor, la Marea Roșie, au zărit în urmă armata egipteană.
Una din cele mai mari minuni trimise poporului evreu la ieșirea din Egipt a fost despicarea Mării Roșii.
Înțelepții susțin că această minune s-a întâmplat datorită lui Nahșon, fiul lui Aminadav. Acesta, văzând poporul prins între egipteni și mare, s-a sacrificat și a sărit în apă, în urma lui au venit și alții, iar în acel moment, apele s-au dat la o parte. Din anumite puncte de vedere, această jertfa poate fi înțeleasă. Era înainte de primirea legilor Torei, iar părerile poporului erau împărțite. Unii voiau să se întoarcă în Egipt, alții să lupte cu egiptenii și alții se cufundaseră în rugăciune.
Atunci când Nahșon a sărit în apă, vitejia i-a fost cu atât mai mare, în credința lui puternică, el știa că Dumnezeu a promis poporului că-l va scoate din Egipt pentru a-l duce în Țara Făgăduinței. El cunoștea drumul cel drept, fiind conștient că dificultatea trecerii Mării Roșii trebuia depășită. Nu s-a gândit, așadar, numai pentru sine, ci și la faptul că trebuie împlinită porunca Divinității, aceea de a ajunge la Muntele Sinai.
În acele clipe, Moșe se adresează Divinității cu un strigăt de alarmă, iar Divinitatea îi grăiește:
MA TIȚAK ELAI, DABER EL BNEI ISRAEL VEISAU – ״Ce țipi la mine, vorbește poporului lui Israel să înainteze” (Șemot – Exodus, 14:15), sensul acestor cuvinte fiind acela că, în clipele grele, teama nu slujește la nimic, că nu strigătele, ci faptele ajută.
VAHAMUȘIM ALU BNEI ISRAEL MEEREȚ MIȚRAIM – ״Și evreii au ieșit înarmați din Egipt” (Șemot ־ Exodus, 13:18).
S-ar pune întrebarea cum au găsit evreii arme în Egipt, dacă acolo au trăit în robie și apoi au fost alungați. Răspunsul comentatorilor este că nu era vorba de arme în sens propriu. Sus-amintitele arme erau osemintele lui losef Hațadic – losef cel pios, care îi apăra de orice rău. Aceste oseminte erau ״armele” lor. Un verset din scrierile sfinte susține: că ״Mai mari sunt țadichimii când se strămută pe lumea cealaltă, decât pe lumea aceasta”.
AZ IAȘIR MOȘE – ״Atunci a cântat Moșe” (Șemot – Exodus, 15:1).
Evreii au ieșit din mare, salvați de primejdia egiptenilor, și atunci Moșe a cântat un cântec de laudă. în ebraică, cuvântul ״IAȘIR” este scris ״IȘIR”, format fiind din litera ״I”, care reprezintă numărul 10, și cuvântul ״ȘIR” – cântec.
Conform interpretării lui Baal Haturim, respectivul cuvânt nu se referă numai la cântarea lui Moșe, ci la toate cântările amintite în ״Tanah” – Vechiul Testament -, în total zece cântări: cântarea mării (cea din pericopă), cântarea fântânii; cântarea ascultării; cântarea lui lehoșua; cântarea Deborei; cântarea Hanei; cântarea lui David; cântarea lui Șlomo; cântarea lui Hizkiahu și cântarea viitorului. Cu același prilej al trecerii Mării Roșii, Miriam, sora lui Moșe, intonează, în continuarea cântării acestuia, o odă de mulțumire Divinității.
Sâmbăta în care este citită pericopa ״Beșalah” are numele special de ȘABAT ȘIRA – ״Sâmbăta Cântării”-, în amintirea fenomenalei minuni a despicării Mării Roșii.
Este o cântare în timpul căreia publicul obișnuiește să stea în picioare. Cântarea face parte și zilnic din rugăciunea de dimineață.
Aceeași pericopă include minunea hranei trimise de Divinitate poporului evreu: coborârea din cer a manei (MAN), care cădea și era culeasă în fiecare dimineață, cu excepția Sâmbetei. Mana nu putea fi folosită mai mult de o zi, pentru că se altera, dar Sâmbăta se petrecea o altă minune – putea fi consumată mana din ziua anterioară. în acest sens, versetul spune: IȘ LEHAȘER BEOHALO TIKHU – ״Fiecare om să culeagă pentru el și pentru cei din cortul său” (Șemot – Exodus, 16:16). Explicațiile comentatorilor se referă la îndatorirea fiecăruia de a-și întreține soția și copiii, cât și de a purta de grije întregii familii pe care o adăpostește acoperișul casei sale.

 15.BO

Pericopa redă sfârșitul fericit al luptei lui Moșe pentru a scoate poporul de sub jugul egiptean. Numai eliberându־se, poporul putea îndeplini poruncile Divine. De aceea vom întâlni aici cele 20 de porunci date de Divinitate întregului popor, începând cu sfințirea unei luni noi și până la jertfa din ajun de Pesah.

Sunt descrise aici plăgile cu care Divinitatea i-a pedepsit pe egipteni.

Lupta îndelungată dintre Faraon și poporul evreu atinge acum punctul culminant și apoi ajunge la capăt. Moartea primilor născuți egipteni a clătinat poziția fermă a tiranului egiptean și a dărâmat zidurile robiei.

S-ar pune întrebarea de ce tocmai după nouă plăgi, de-abia la a zecea Faraonul s-a înduplecat. Oare faptul că Faraonul era și el prim-născut l-a făcut să cedeze, sau strigătele poporului, care avea câte un mort în fiecare casă?

In lupta pentru a înfrânge poporul evreu, Faraonul a încercat nimicirea acestuia, mai întâi cu muncile istovitoare și apoi cu uciderea nou-născuților. Văzând că nu izbutește, el s-a întrebat cărei voințe se datorează dăinuirea a ceea ce dorea să distrugă.

Dar la venirea celei de-a zecea plăgi, moartea primului născut, Faraonul și-a dat seama că însăși familia egipteană se distruge. Primul născut este veriga de legătură între tatăl familiei și ceilalți membri ai acesteia, ״coloana vertebrală” a celulei familiale. Faraonul a simțit ce înseamnă smulgerea unui copil din familie, dându-și seama de gravitatea nenorocirii abătute asupra țării sale. Atunci, i-a chemat pe Moșe și Aaron și le-a spus să plece cu toții.

VAIOMER HAȘEM EL MOȘE BO EL PARO – ״Dumnezeu a grăit lui Moșe: «Vino la Faraon»” (Șemot – Exodus, 10:1).

Rabinul Mendel din Koțk susține că în acest verset ar fi trebuit să se scrie ״du-te” și nu ״vino” (la Faraon). Dar versetul se referă la faptul că însuși Dumnezeu mergea cu Moșe, sensul esențial devenind: ״Vino cu mine”.

BINUREINU UBIZKENEINU NEILEH… KI HAG HAȘEM LANU – ״Tineretul și cei în vârstă vom merge, căci avem sărbătoarea Domnului” (Șemot – Exodus, 10:9). O sărbătoare fără tineret nu este o sărbătoare deplină.

Ismah Moșe susține că însăși alăturarea tineretului la cei vârstnici este o sărbătoare.

Un verset scris cu milenii în urmă își păstrează actualitatea: oricine este fericit atunci când copiii îi urmează drumul.

Faraonul a întrebat pe Moșe cine vrea să plece din Egipt, iar răspunsul acestuia a fost: ״Tinerii și bătrânii”.

S-ar putea pune întrebarea de ce Moșe nu i-a menționat mai întâi pe bătrâni care, din respect, au prioritate în viață, ei sunt cei dintâi consultați, față de tineri.

Intenția lui Moșe este aici bine gândită: cea mai importantă era salvarea tineretului, acesta fiind și cel mai expus pericolului asimilării, căci vârstnicii erau legați de obiceiurile părinților.

În epoca contemporană, atunci când au pierit în Holocaust 6 milioane de evrei, dintre care 400 000 originari din România, nu a existat un Moșe care să întrebe Divinitatea: LAMA AREOTA – ״De ce ai înrăutățit situația poporului”, dar poporul a păstrat aceeași speranță într-un viitor mai bun.

VEIȘALU IȘ MEET REEHU… KLEI KESEF UKLEI ZAAV – ״Și să împrumute unul de la altul (de la egipteni) piese de argint și de aur” (Șemot – Exodus, 11:2).

Talmudul relatează că, în zilele lui Alexandru Machedon, egiptenii au întrebat evreii de ce i-au înșelat, de ce au luat cu împrumut lucruri pe care nici nu se gândeau să le restituie.

Această problemă comportă două răspunsuri: în primul rând, Divinitatea a socotit că aceste lucruri li se cuveneau evreilor ca plată pentru munca grea pe care au depus-o, iar în al doilea rând, a impus această pedeapsă egiptenilor care i-au ținut pe evrei în robie.

Divinitatea a poruncit împrumutul obiectelor de valoare, pentru ca evreii să-și capete drepturile pentru munca silită în Egipt. În acest fel s-a îndeplinit și fagăduiala: VEAHREI HEN IEȚU BIRHUȘ GADOL – ״Și apoi vor ieși cu averi mari”.

Aceeași pericopă se ocupă de Moșe, omul care a condus poporul evreu: GAM HAIȘ MOȘE GADOL MEOD BEEREȚ MIȚRAIM BEEINEI AVDEI PARO UBEEINEI HAAM – ״Și omul Moșe este foarte mare în Egipt, și în ochii slugilor Faraonului și ai poporului” (Șemot – Exodus, 11:3).

După explicațiile unui comentator, se întâmplă rareori ca un om să fie prețuit și de regi, și de nobili, și de popor. De obicei, dacă cineva este bine văzut în anumite cercuri, este detestat în altele. Dar Moșe avea un caracter cu totul deosebit, știind să se facă prețuit atât în cercurile Faraonului și ale suitei sale, cât și în rândul poporului.

 

14. VAERA

Ultimul capitol al pericopei ״Șemot” cuprinde strigătul lui Moșe către Divinitate: LAMA AREOTA LAAM HAZE – ״De ce ai făcut mai rău acestui popor?” (Șemot – Exodus, 5:22), cu referire la muncile mai grele pe care Faraonul le-a impus poporului evreu. Pericopa de care ne ocupăm cuprinde răspunsul Divinității la acest strigăt, cu vorbele: VEOȚEITI ETHEM – ״Vă voi scoate (din Egipt)”. Moșe nu avea de ce se neliniști în privința faptului că Divinitatea avea să-și țină fagăduiala de a elibera poporul. într-adevăr, Divinitatea îl previne că a venit timpul să îndeplinească promisiunea făcută lui Abraham, Ițhac și lacob.

în aceeași pericopă, ״Vaera”, asistăm la repetatele insistențe ale lui Moșe ca Faraonul să elibereze evreii din Egipt. Refuzul Faraonului are drept consecință plăgile trimise de Divinitate asupra Egiptului, ca pedeapsă pentru menținerea în sclavie a poporului evreu. O altă cauză a acestei pedepse era faptul că egiptenii nu recunoșteau existența Divinității.

Faraonul nu recunoștea că există o putere superioară care conduce lumea, iar aceste plăgi au avut scopul de a-i demonstra puterea supremă a lui Dumnezeu.

Aceleași plăgi erau o învățătură pentru poporul evreu, asupra măreției puterii superioare, pentru a povesti fiilor și nepoților.

VAERA EL ABRAHAM EL IȚHAC VEEL IACOB – ״Și m-am arătat lui Abraham, lui Ițhac și lui lacob” (Șemot – Exodus, 6:3).

Interpretarea lui Rași este: ״M-am arătat părinților poporului”.

Rași insistă asupra faptului că Divinitatea s-a arătat fiecăruia în parte, și nu pentru că fiecare ar fi moștenit personalitatea de la strămoșul său: i s-a arătat lui Ițhac pentru că era Ițhac, și nu fiul lui Abraham. Fiecare își era așadar ״propriul părinte”, purtând răspunderea faptelor sale.

în legătură cu acest verset, hasidimii (adepții) povestesc că în fața Rabinului din Țanz, s-a prezentat un tânăr studios, iar la întrebarea cine este, a răspuns că era nepotul unui mare Rabin. ״Eu te-am întrebat cine ești tu, nu cine este bunicul tău”, a replicat Rabinul.

VEOȚEITI ETHEM – ״Și vă voi scoate” (Șemot – Exodus, 6:6).

Poporul evreu, dotat cu o răbdare excepțională, a îndurat multe suferințe, la capătul cărora a venit însă momentul eliberării.

în continuarea acestui verset, Divinitatea vestește patru aspecte foarte importante ale acestei eliberări:

VEOȚEITI… VEHIȚALTI… VEGAALTI… VELAKAHTI – ״Vă voi scoate (din asuprirea egipteană), vă voi salva (de la muncile grele), vă voi elibera (cu mari minuni) și vă voi lua (veți fi ai mei ca popor)” (Șemot – Exodus, 6:6,7).

Rambam explică aceste expresii, arătând că eliberarea comporta patru etape. El susține că VEOȚEITI – ״vă voi scoate” – arată eliberarea din sclavie; VEHIȚALTI – ״salvarea de obligația de a le plăti biruri egiptenilor”; VEGAALTI – ״cruțarea de plăgile care au căzut asupra Egiptului”; VELAKAHTI – ״voi veți fi poporul ales de Mine”.

VENATATI OTA LAHEM MORAȘA – ״Vă voi da țara ca moștenire” (Șemot – Exodus, 6:8).

Cuvântul exact în limba ebraică pentru moștenire este IERUȘA, și nu MORAȘA, ca în acest verset.

Comentatorii susțin că această schimbare a fost făcută intenționat, referindu-se nu la o moștenire directă, ci la aceea destinată urmașilor săi. Țara Făgăduinței nu a fost dată direct evreilor eliberați, ci urmașilor acestora. Poporul a pribegit patruzeci de ani în pustiu, iar copiii lor au ajuns în Țara Făgăduinței.

O altă interpretare ar fi că termenul obișnuit de moștenire se referă la legatul unui tată față de copiii săi, în timp ce MORAȘA înseamnă ״moștenire pentru eternitate”.

DEREH ȘLOȘA IAMIM NELEH BAMIDBAR – ״Un drum de trei zile să mergem în pustiu” (Șemot – Exodus, 8:23).

Moșe a ascuns Faraonului că poporul trebuie eliberat de sub jugul egiptean, pretextând că vor pleca pentru trei zile în pustiu.

Comentatorii se întreabă de ce Moșe nu și-a declarat limpede intenția. Ei găsesc răspunsul că, în acest caz, Faraonul ar fi judecat altfel în legătură cu eliberarea poporului, înțelegând că va pierde definitiv mâna de lucru, fiind vorba de zeci de mii de sclavi.

Faraonul nu a vrut să elibereze nici pentru trei zile evreii, atrăgându-și astfel bine meritatele pedepse cumplite, trimise de Divinitate pentru cruzimea lui.

 

 

ȘEMOT – EXODUS – IEȘIREA

13. ȘEMOT

Este pericopa care deschide cea de-a doua carte a Torei, cartea ״Exodus” – ״Ieșirea”.

Sunt redate aici întâmplările poporului evreu în Egipt – epoca de după moartea lui lacob și a lui losef.

Pericopa începe cu cei 70 de oameni care au ajuns cu lacob în Egipt, relatând că aceștia au devenit, cu timpul, un popor mare.

Faraonul a decis că evreii reprezentau un mare pericol pentru Egipt și, de aceea, a dispus să fie supuși la munci grele, care să-i extermine. Cu același scop, el a dispus uciderea nou-născuților de parte bărbătească, dar, pentru că nu obține acest lucru de la moașele evreice, el poruncește să fie aruncați în Nil.

Printr-o minune divină, a putut fi salvat numai Moșe. Acesta a devenit un conducător îndurerat de dușmănia contra poporului său. El însuși, fiind în primejdie, a fugit în țara Midian.

Dumnezeu i se arată pentru prima oară în deșert, poruncindu-i să-l întâlnească pe fratele său Haaron. Ei vor trebui să plece în Egipt ca soli ai Divinității și să se înfățișeze dinaintea Faraonului, pentru a cere eliberarea poporului evreu.

Faraonul însă îngreunează munca și înăsprește persecuțiile. Dar acest lucru se va dovedi o dificultate temporară, o coborâre înaintea urcușului. în viitor, vedem că puterea Divinității îi nimicește pe cei care ne asupresc. Asistăm astfel la formarea poporului evreu.

Cei 70 de oameni veniți în regiunea Goșen devin un popor unit.

VEELU ȘEMOT BNEI ISRAEL HABAIM MIȚ RAIMA – ״Și acestea sunt numele fiilor lui Israel (lacob) care au venit în Egipt” (Șemot ־ Exodus, 1:1).

Rabinul din Bălți subliniază în acest verset că termenul ״Habaim” – cei care au venit – arată că cei veniți cu lacob și urmașii lor, deși au locuit în Egipt, s-au menținut ca evrei, fără a se lăsa influențați de egipteni.

Baal Haturim susține că, deși erau prizonieri, ei și-au păstrat, totuși, credința și numele.

Sfat Emet merge mai departe, elogiindu-i pe cei 70 coborâți în Egipt. El îi compară cu stelele de pe cer, menționând că Bnei Israel au luminat asemenea aștrilor, aducând credința în Dumnezeu pretutindeni unde s-ar fi aflat.

Cu cât evreii au rămas mai mult timp în Egipt, ei au dorit mai fierbinte ziua eliberării lor, simțindu-se tot mai puțin cetățeni ai Egiptului.

Sentimentul înstrăinării într-o țară care nu le aparținea îi îndemna să păstreze și mai mult caracterul evreiesc al poporului.

VE IOSEF HAIA BEMIȚRAIM – ״Și losef a fost în Egipt” (Șemot – Exodus, 1:5).

Rași susține că este vorba de losef, care păstorea oile tatălui său. Regele Solomon se roagă să nu fie supus grelelor încercări de a fi sărac și apoi bogat. Superioritatea morală a lui losef este relevată prin aceea că el a rămas egal cu el însuși, atât cât a fost un păstor sărac, cât și ca guvernator în Egipt.

VATIRENA AMIALDOT ET AELOIM – ״Moașelor le era frică de Dumnezeu” (Șemot ־ Exodus, 1:17).

Istoria poporului evreu, din anii în care evreii sufereau sub jugul egiptean, relevă un lucru foarte interesant: rolul femeilor în existența acestui popor.

In cazul de față, este reliefat curajul deosebit al femeilor, care au cutezat să nesocotească ordinul Faraonului.

Faraonul le-a poruncit să ucidă imediat orice copil de sex masculin a cărui naștere o vor asista, lăsând să trăiască doar fetele. Ele au spus VATIRENA, că le este teamă, și nu au executat ordinul, pronunțând, de fapt, că ele erau chemate atunci când copiii erau deja născuți. Conform planurilor Faraonului, lipsa băieților trebuia să ducă la imposibilitatea întemeierii unor noi familii evreiești. în acest fel, fetele aveau să se căsătorească cu egipteni și, o dată cu dispariția poporului evreu, ar fi dispărut și pericolul pe care acesta îl reprezenta pentru egipteni.

Este subliniată aici extrema importanță a rolului femeilor pentru continuitatea poporului nostru.

Un alt act de curaj, de o extremă importanță, a fost cel prin care femeile au venit cu dansuri și tobe pentru a mulțumi Divinității, după despicarea Mării Roșii, la ieșirea evreilor din Egipt.

VATIKAH LO TEIVAT – ״Și a luat un coș” (Șemot – Exodus, 2:3).

Este vorba de coșul în care a fost așezat pruncul Moșe, în speranța că va fi salvat pe apele Nilului.

Rabinul Zalman Sorțkin se întreabă dacă Moșe nu putea fi salvat și în alt mod, dacă aceasta a fost dorința Divinității, fără a fi pus în primejdie. Pentru a salva poporul evreu, Moșe trebuia să sufere asemenea celorlalți copii, care, din păcate, au pierit înecați.

VATIȘLAH ET AMATA – ״A întins mâna” (fiica Faraonului, care l-a salvat) (Șemot – Exodus, 2:5).

în acest caz, conform interpretării Rabinului Ițhac din Vorka, s-ar fi petrecut atunci o minune: fiica Faraonului a putut ajunge cu mâna până în mijlocul apelor Nilului, pentru a putea prinde coșul, salvându-1 pe Moșe. Explicația acestui simbol ar fi că, atunci când există cu adevărat voința de a salva pe cineva, nu se stă prea mult pe gânduri, privitor la reușită. Cine vrea cu adevărat să salveze o viață omenească trebuie să încerce și să facă tot ce-i stă în putință. Dacă un om face tot posibilul pentru a-și salva aproapele, Dumnezeu îl va ajuta să ducă la bun sfârșit misiunea pe care și-a asumat-o.

VAIGDAL MOȘE – ״Moșe a devenit mare” (Șemot – Exodus, 2:11).

Moșe a crescut mare, dar nu ca un om obișnuit. El a crescut la palatul Faraonului, fără a-și uita frații, care trăiau în mizerie. Zilnic, se ducea printre ei. Când a fugit din Egipt și i s-a născut primul copil, el l-a botezat Gherșon, adică ״străin de aceste meleaguri”. Fiind alături de frații lui, Moșe i-a învățat să fie puternici, rezistând tuturor presiunilor.

Sursa: Baruch Tercatin

 

12. VAIHI

De-a lungul acestei pericope, urmărim viața lui lacob în Egipt – cei 17 ani petrecuți acolo, cu presimțirea că i se apropie sfârșitul și cu dorința de a fi îngropat lângă părinții lui, în Maarat Hamahpela.

Asistăm la binecuvântarea pe care lacob o dă fiecăruia dintre fiii săi, inclusiv celor doi copii ai lui losef, apoi la moartea lui lacob și la doliul tuturora.

Urmează rugămintea lui losef de a odihni și el în Ereț Kanaan și, în cele din urmă, moartea acestuia.

״Vaihi” încheie prima carte a Torei, ״Bereșit” (״Facerea” sau ״Geneza”), fiind de fapt sfârșitul perioadei patriarhilor noștri, marcat prin moartea celui de-al treilea, lacob, după Abraham și Ițhac. Mormintele tuturora se află în Hebron, în Maarat Hamahpela (Grota Patriarhilor).

Zece pericope, din cele douăsprezece, câte conține această carte, descriu viața patriarhilor Abraham, Ițhac și lacob.

Perioada celor 17 ani trăiți de lacob în Egipt reprezintă de fapt o întrerupere a vieții noastre în Țara Făgăduinței, dar aceasta este reluată prin testamentele date de lacob și losef, unde se spune clar că nu ne vom afla odihna decât în țara noastră.

Atât prima carte a Torei, cât și ultima, cea de-a cincea (Deuteronomul), se termină prin moartea conducătorului: prima, cu moartea lui lacob, iar a cincea, cu moartea lui Moșe – tatăl profeților. Ambele cărți cuprind binecuvântarea celor ce se despart de urmași, lacob binecuvântează copiii, iar Moșe, poporul.

Pentru lacob, este foarte important să fie îngropat lângă părinții lui. Mai întâi, el îl roagă pe losef să fie îngropat în Hebron, iar apoi repetă rugămintea tuturora. Prin aceasta, el își exprimă dorința ca toți copiii să participe la îndeplinirea acestei rugăminți, cu respectul cuvenit unui tată. lacob nu uită să-i explice lui losef că mama lui, Rahel, a fost îngropată la Beit Lehem, pentru că a murit pe drum, ca o scuză față de losef, că mama lui nu este îngropată în cripta familiei.

VAIHI IACOV BEEREȚ MIȚRAIM ȘEVAESRE ȘANA – ״Și lacob a trăit în Egipt 17 ani” (Bereșit – (ieneza, 47:28).

Comentatorul Baal Haturim susține că aceștia au fost anii cei mai buni din viața lui, împreună cu cei 17 ani de la nașterea lui losef și până la dispariția lui. S-ar putea pune, pe bună dreptate, întrebarea cum este posibil ca cei mai fericiți ani ai părintelui nostru lacob să fi fost cei pe care i-a petrecut în Egipt, și nu în țara lui.

Toți cei care au interpretat acest verset sunt de acord că atunci când omul ajunge la un înalt nivel de spiritualitate, el îl slujește pe Dumnezeu cu dragoste și credință, și indiferent pe ce meleaguri s-ar afla, el poate fi fericit.

lacob îi depășise, sub aspect moral, pe cei din jur, Astfel încât pentru el nu mai prezentau importanță nici Lavan, nici egiptenii, care adorau idolii. lacob știa că Dumnezeu este unul și același cu al străbunilor săi Abraham și Ițhac.

El își binecuvântează așadar copiii, inclusiv pe cei doi fii ai lui losef, Menașe și Efraim.

VAIVAREH ET IOSEF – ״Și a binecuvântat pe losef’ (Bereșit – Geneza, 48:15).

În fapt, dacă au fost binecuvântați copiii lui losef, atunci, ne-am întreba, de ce este scris că a fost binecuvântat losef.

Mate Haaron susține că cea mai mare binecuvântare pentru un părinte este atunci când copiii săi urmează drumul cel drept și se poate mândri cu ei. Reușita copiilor înseamnă fericirea părinților.

VAIASEM ET EFRAIM LIFNEI MENAȘE – ״Și a pus pe Efraim înaintea lui Menașe” (Bereșit – Geneza,! 48:20).

Conform interpretării lui Hefeț Haim, Tora acordă o mai mare importanță generației tinere. Efraim este cel mai tânăr, și de aceea lacob, în binecuvântarea sa, îi acordă întâietate.

Tineretul trebuie îndrumat cu dragoste și blândețe, convingându-l de importanța sa pentru societate, pentru a-1 îndruma pe făgașul cel drept.

Menașe și Efraim, deși născuți în Egipt, erau totuși descendenții lui lacob. Nașterea lor a însemnat lumina ivită în bezna ce domnea pe acele meleaguri, fiind mândria poporului evreu. Până astăzi, în binecuvântarea părinților față de copii, se spune: ״Să fii ca Efraim și Menașe”.

 

11.VAIGAȘ

Asistăm, în lectura acestei pericope, la întâlnirea gravă a lui Iehuda cu losef, ca urmare a deciziei lui losef conform căreia Beniamin să rămână în Egipt.

Pericopa ״Vaigaș” redă evoluția dramatică i evenimentelor în casa lui lacob, din momentul vânzării lui losef ismaeliților. La începutul pericopei, este descrisă venirea în Egipt a fraților lui losef, cu fețele rușinate, speriați de un viitor necunoscut, iar la sfârșitul pericopei, asistăm la reunirea familiei, după 22 de ani.

Intâlnirea atinge punctul culminant atunci când losef îi trimite afară din sala de primire pe toți egiptenii, rămânând numai cu frații săi, cărora le declară: ANI IOSEF HAOD AVI HAI? – ״Eu sunt losef, tatăl meu oare mai trăiește?” (Bereșit – Geneza, 45:3).

Când Iehuda pășește către losef (״Vaigaș” – „Pășește”), îi explică favoarea lui Beniamin, stăruie de ce el este cel care și nu ceilalți frați: ״Eu sunt chezaș pentru întoarcerea lui Beniamin la tatăl său”.

Deși nu era primul născut, pericopa insistă în repetate rânduri cu referire la inteligența și puterea de convingere ale lui Iehuda asupra celor din jur. Pentru prima oară, acest lucru a fost reliefat în momentul în care Iehuda salvează viața lui losef, atunci când frații plănuiau să-l ucidă.

Tot Iehuda este cel care-1 convinge pe lacob să i-1 dea pe Beniamin și, acum, tot el este cel care vorbește cu losef.

Talmudul explică legea chezașului (girantului), după modelul lui Iehuda: un girant ia locul celui pentru care garantează, atunci când condițiile înțelegerii nu sunt respectate. Dacă este vorba de un împrumut, girantul răspunde ca și cum el personal ar fi luat împrumutul.

În cazul de față, Iehuda a girat față de tatăl său că se va reîntoarce cu Beniamin și, în consecință, el trebuie să intervină pentru a-1 readuce acasă și a nu-1 lăsa ostatic în Egipt.

Problema girului dobândește astfel dimensiuni morale pentru întreg poporul. Înțelepții susțin: KOL ISRAEL AREVIM ZE LAZE – ״Toți evreii sunt giranți unul pentru altul”, insistând asupra unității poporului, în cadrul căruia fiecare răspunde pentru celălalt. Ne putem întreba de ce losef a fost atât de dur cu frații săi. El este numit și IOSEF HAȚADIK – losef cel pios, cel perfect. Atunci, nu și-a putut declina imediat identitatea? A urmărit oare să se răzbune? Dar o astfel de atitudine nu ar fi fost în conformitate cu personalitatea lui. Comentatorii au dat răspunsuri clare la aceste întrebări. Cunoaștem renumitul verset MAASEI AVOT SIMAN LEBANIM – ״Faptele părinților se arată la fiii lor”. Copiii învață din faptele părinților, atât lucrurile bune, dar, din păcate, și pe cele rele.

Strămoșul Abraham era un exemplu de fapte bune, primitor, ospitalier, dar, din nefericire, mai târziu, au apărut neînțelegerile dintre Ițhac și Ismael, cearta dintre Esav și lacob, și, ceea ce a fost mai grav, ura fraților față de losef. Comentatorii interpretează că losef a vrut să facă tot posibilul pentru ca această ură să înceteze, frații trebuind să trăiască în dragoste și înțelegere. Cu atitudinea sa față de aceștia, el i-a făcut să recunoască: AȘEMIM ANAHNU – ״Vinovați suntem”. El a obținut astfel nu numai ca frații să se căiască pentru ceea ce făcuseră, ci, atunci când a dorit ca Beniamin să rămână lângă el, i-a determinat să dovedească solidaritate. Astfel, Iehuda declară: NAFȘO KEȘURA BENAFȘO – ״Sufletul său e legat de sufletul lui”, referindu-se de astă dată la tatăl lor.

Această declarație a fost de-ajuns pentru ca losef să-și dea seama că frații lui au înțeles că ura nu duce pe drumul cel drept.

În acele clipe, când losef a înțeles durerea lor și, mai ales, pe a tatălui său, care se afla în Ereț Kanaan, el le-a destăinuit: ANI IOSEF – ״Eu sunt losef”.

Asistăm aici la încheierea unei epoci importante, care a durat de la visele lui losef, de la drumul lui pentru a vedea ce fac frații la câmp, la epoca de sclavie la palatul Faraonului și până în clipa când, bucuros că tatăl său trăiește, losef le-a arătat fraților iubire, și nu ranchiună pentru a-1 fi vândut în Egipt.

VEATA AL TEAȚVU – ״Și acum nu fiți triști” (Bereșit – Geneza, 45:5), le-a spus losef fraților săi. Rabinul din Karliov susține că voioșia sufletului ne ajută să îndeplinim dorințele Divinității, în timp ce tristețea poate conduce spre păcate.

Țadicul Rabi Israel din Rudjin susține chiar că, pentru ca evreul să fie aproape de Dumnezeu, el nu are voie să fie trist. Cine nu simte bucuria vieții nu poate fi aproape de Cel-de-Sus. Astfel, problema unității familiei și a poporului evreu își păstrează actualitatea, de mii de ani încoace.

 

10.MIKEȚ

Participăm aici, pe larg, la visul lui Paro – faraonul Egiptului. ״Sar Hamașkim” – ״paharnicul și cel ce se îngrijea de băuturile de la palatul Faraonului”, care fusese arestat împreună cu losef – i l-a recomandat pe acesta din urmă Faraonului pentru a-i dezlega visele. Asistăm de asemenea la întâlnirea lui losef cu Faraonul, care îl numește guvernator, ca și la întâlnirea dintre frații lui losef cu guvernatorul losef, întâlnire care ajunge la punctul critic, găsirea paharului de argint al lui losef la Beniamin.

VEINEI MIN AIOR OLOT ȘEVA PAROT – ״Și iată că dinspre râu urcă șapte vaci” (Bereșit ־ Geneza, 41:2).

Exista o mare deosebire între visele lui losef (analizate în pericopa anterioară, ״Vaieșev”) și visele Faraonului. Visele lui losef sunt inspirate de credința lui în Atotputernicul, au legătură cu Cerurile (soarele, luna etc.), în timp ce visele Faraonului se referă la vaci și la cele ce cresc pe pământ.

VEȘAM ITANU NAAR IVRI – ״Și acolo (în închisoare) era un tânăr evreu” (Bereșit – Geneza, 41:12). 1

Tora descrie pe larg suferințele lui losef în închisoare, chinurile lui printre hoți și, poate, ucigași, ca în orice închisoare, rămânând totuși NAAR IVRI – ״un tânăr evreu”.

Meora șei Tora reflectă toată admirația pentru losef, prezentându-1 ca pe un exemplu și un îndemn pentru toți, chiar și pentru cei care, trăind în afara Israelului, trebuie să rămână NAAR IVRI – ״tânăr evreu” – oriunde s-ar afla și în oricât de grele condiții ar trăi.

VAIAKER IOSEF ET EHAV VEEM LO IKIRUHU – ״losef a recunoscut pe frații săi, dar ei nu l-au recunoscut” (Bereșit – Geneza, 42:8).

În ״Tora Or”, un comentator susține că frații lui losef nu au ajuns la nivelul lui losef cel sfânt, astfel încât să-l poată recunoaște. Deși a ajuns la o funcție atât de importantă (rangul de guvernator era al doilea după faraon), el nu s-a depărtat de Dumnezeu, care l-a ajutat mereu.

Conform părerii lui Rașban, frații lui losef nu l-ar fi recunoscut, pentru că el era îmbrăcat în straie regești, se maturizase și avea alături de el un tălmaci. Și, oricum, fraților lui losef nu le putea trece prin minte că el ar fi putut ajunge la un rang atât de înalt. Acestui verset i s-au dat multiple interpretări. Frații vin să cumpere merinde, iar losef îi învinuiește de spionaj. Când losef îi aruncă în închisoare, ei își spun unul altuia: AVAL AȘEMIM ANAHNU – ״Dar suntem vinovați” (Bereșit – Geneza, 42:21).

Pentru a aprofunda sensul acestor cuvinte, trebuie amintite intențiile fraților lui losef, de când l-au vândut Ismaeliților și până când au ajuns la închisoare. Sunt interesante transformările felului lor de a gândi. Inițial, ei credeau că hotărârea lor de a-1 ucide sau de a-1 vinde era și cea justă. Imediat după vânzarea acestuia, ei se așează să mănânce, iar atunci când vin la tatăl lor, nu-i mișcă suferințele acestuia, nici faptul că nu poate primi condoleanțe pentru pierderea lui losef. Ei nu se gândesc că au greșit, până când guvernatorul Egiptului nu-i trimite la închisoare: atunci se produce o schimbare a gândirii lor.

Ne putem întreba ce s-a petrecut cu ei.

In Talmudul ״Brahot” se află scris: IM ROH ADAM ȘEISURIN BAIM ELAV IFAȘFES BEMAASAV – ״Dacă un om vede că se abat asupra lui mari necazuri, el trebuie să cugete la faptele sale”.

Cugetând la faptele noastre, vom înțelege poate că acestea își au cauza în noi înșine. La această concluzie au ajuns frații lui losef. Când ei au înțeles că AȘEMIM ANAHNU – ״Vinovați suntem” au înțeles că remușcările lor sunt tardive, căci oricine altcineva în locul lor s-ar fi căit de mult.

Pericopa ״Mikeț” reprezintă o speranță într-un viitor mai bun nu numai pentru losef, ci pentru un întreg popor. !

Deschiderea festivă a acestei pericope, VAIEHI MIKEȚ ȘNATAIM – ״Și a fost la capătul celor doi ani” (Bereșit – Geneza, 41:1) -, marchează începutul unei noi epoci, simbolizând ieșirea din întuneric spre lumină, speranța poporului evreu de a întâlni o licărire de lumină în cel mai profund întuneric.

Pericopa aceasta noi o citim întotdeauna în zilele de Hanuca – sărbătoarea lumânărelelor.

Povestirile despre losef pot fi comparate cu epoca Hașmoneilor, când Templul a fost pângărit, evreii reușind să-și învingă dușmanii și să readucă lumina în Templu.

Pericopa ne relatează sfârșitul unei epoci grele din viața lui losef. La început, losef e aruncat într-o groapă, e scos de acolo și vândut în Egipt, e aruncat în închisoare, ca, în sfârșit, să devină adjunctul Faraonului. În literatura modernă, losef și frații săi sunt subiectul unei trilogii a lui Thomas Mann.

 

09.VAIEȘEV

Îl însoțim aici pe lacob în țara părinților săi, Ereț Kanaan, aflând de iubirea și atenția deosebită pe care o acordă lacob fiului său losef, visurile acestuia, vânzarea lui Ismaelienilor, viața lui la Potifar și în închisoarea egipteană.

De la pericopa ״Vaieșev’’ și până la sfârșitul cărții ״Bereșit – Geneza”, accentul se deplasează de la lacob la fiii săi, cu precădere la losef. Se va insista mai ales asupra situației grele create în familia lui lacob, prin despărțirea lui losef de familie, dat fiind că el era cel mai iubit dintre toți copiii.

Vom insista asupra lui losef. El are două visuri asemănătoare, anume că frații săi i se vor închina, iar el îi va stăpâni. Acest lucru îi atrage o ură neîmpăcată din partea fraților.

întâmplările redate au aici și o semnificație didactică, îndrumând generațiile viitoare cum trebuie să procedeze pentru a evita aceste rezultate negative.

lacob îl trimite pe losef să-i caute pe frații Iui, la câmp, iar după aceea să-l înștiințeze cu ce se ocupă aceștia. în Tora se menționează că losef a întâlnit un om în care comentatorii îl văd pe îngerul GABRIEL, care i-a spus: NASU MIZE – ״Au plecat de־aici”. Ei nu vor să fie ZE (în limba ebraică este numărul 12 – Z este 7, iar E este 5 -, ei nu vor să fie 12 frați).

Conform interpretării lui Rași, acesta era un avertisment că frații au trădat dragostea familiei și că îi doresc răul lui losef. Acesta însă, care-și respecta prea mult tatăl, pentru a nu-i îndeplini porunca, și-a continuat drumul, chiar cu riscul vieții.

Zărindu-l  din depărtare, frații pun la cale uciderea lui. VAIOMER IEHUDA EL EHAV MA BEȚA – ״Și lehuda a spus: «Ce vom câștiga»” (Bereșit – Geneza, 37:26).

Inițial, lehuda a fost de acord cu frații lui, că losef trebuia omorât, dar după aceea și-a dat seama că ar fi fost o nedreptate. De obicei, un om este pedepsit din două motive: pentru ceea ce a făcut și pentru a da un exemplu societății, pentru a descuraja pe cine s-ar mai gândi la o faptă rea.

Dar cineva din familie nu poate fi pedepsit astfel, pentru a nu face să sufere această familie. lehuda încearcă să-și convingă frații că vor avea doar ei de suferit, dacă îl vor omorî. Tocmai atunci apar însă Ismaeliții, care-l cumpără pe losef.

Pentru losef vin atunci vremuri foarte grele. Mai întâi este sclav la Potifar, iar ulterior, urmează o decădere și mai mare pe plan social și uman: este aruncat în închisoare.

Interesant este că, în ambele locuri, losef întreprinde lucruri foarte reușite și ajunge conducător al celor din jur. Această reușită este relatată pe larg în Tora. Despre perioada petrecută în casa lui Potifar e scris: VECOL AȘER HU OSE HAȘEM MAȚLIAH BEIADO – ״Și în lot ce întreprindea el, Dumnezeu făcea să izbutească” (Bereșit – Geneza, 39:3).

Despre perioada petrecută în închisoare e scris: VAAȘER HU OSE HAȘEM MAȚLIAH – ״Și în tot ce face, Dumnezeu reușește” (Bereșit – Geneza, 39:23); ceea ce trebuie interpretat că reușește, pentru că Dumnezeu este cu el.

Deseori, reușita unui om este determinată de noroc. Norocul însă este o binecuvântare, la care omul ajunge nu numai datorită aptitudinilor sale. Deseori, când cineva are mare noroc, se înțelege că acesta nu i se datorează lui însuși, ci faptului că Dumnezeu l-a ajutat.

În casa lui Potifar, losef a reușit atât datorită calităților sale, cât și ajutorului Atotputernicului. Dar în închisoare, el are nevoie de un sprijin cu mult mai mare, și atunci versetul spune: HAȘEM MAȚLIAH – ״Dumnezeu reușește”. în închisoare, toată lumea observă că losef este sprijinit de Domnul.

VEISRAEL HAAV ET IOSEF MIKOL BANAV Kl BEN ZKUNIM HUȚ – ״Și Israel (un alt nume al lui Jacob) a iubit pe losef mai mult decât pe ceilalți frați, căci el era un fiu născut la bătrânețe” (Bereșit – Geneza, 37:3).

Comentatorul Toldot Abraham se întreabă ce legătură are bătrânețea cu dragostea specială pe care o avea lacob pentru losef. Avea și alți copii, de Ia celelalte soții ale sale, având aceeași vârstă, ca Isashar și Zvulun.

El explică acest verset, că BEN ZKUNIM – ״fiu la bătrânețe” – se referă la inteligența lui. întreaga purtare a lui losef dovedea mult mai multă maturitate și înțelepciune decât a celorlalți frați.

Rambam întreabă de ce lacob nu a spus ״fiu la bătrânețe” lui Beniamin, care era într-adevăr cel mai mic. Versetul se referă însă la frații născuți înaintea lui Beniamin. lacob l-a iubit atât de mult pe losef pentru că el era primul fiu al lui Rahel.

Riș Lakiș, pe numele lui Rabi Elazar ben Azaria, critică iubirea lui lacob. El susține că un părinte nu trebuie să facă diferență între copii. Prin cămașa de mătase pe care i-a facut-o lui losef, l-a expus geloziei și urii fraților.

Personalitatea unui om și capacitatea sa de a rezista la încercări grele îi dovedesc în fapt calitățile. losef este un exemplu excelent pentru puterea de rezistență a unui om. El a fost azvârlit de frații săi într-o groapă, vândut Ismaeliților, vândut ca sclav lui Potifar, învinuit pe nedrept de soția lui Potifar, aruncat în închisoare, dar fără a se lăsa doborât.

Dum spiro spero (cât timp respir, sper), spune un vechi proverb latin, arătând că omul trebuie să suporte răul, în speranța binelui.

Rambam scrie că multe lucruri care, la început, par necazuri, își dovedesc în cele din urmă rezultatele bune, prevenind că omul nu trebuie să se lase pradă niciodată disperării.

Să aveti o viață cu scop!

08. VAIȘLAH

Începutul pericopei descrie întâlnirea dramatică dintre lacob și Esav, fratele acestuia, la întoarcerea lui lacob în Țara Făgăduinței, după o absență de 20 de ani printre străini.

Întâlnirea propriu-zisă este redată doar în câteva fraze, în schimb, sunt tratate amănunțit pregătirile celor din tabăra lui lacob în vederea evenimentului.

Conform interpretării înțelepților, temerile lui lacob înaintea întâlnirii se datorează faptului că-și amintește de amenințările proferate de Esav înainte de plecarea lui la Lavan.

La timpul său, Esav a spus: IKREVU IMEI EVEI AVI VEARGA ET IACOB AHI – ״Se vor apropia zilele după doliul tatălui meu și voi omorî pe fratele meu lacob” (Bereșit – Geneza, 27:41).

Pericopa cuprinde relatarea despre trimiterea solilor (îngerilor) la Esav, de către fratele său, și continuă cu darurile pe care i le trimite acestuia.

Citim, de asemenea, despre răpirea Dinei, fiica lui lacob, de către Șem și răzbunarea fraților ei asupra celoi din Șem.

In continuare, este descrisă moartea lui Rahel, soția lui lacob, și înmormântarea ei în drum spre Beit Lehemi ca și moartea lui Ițhac și înmormântarea lui, la Maarat Hamahpela, peștera din Hebron, unde fuseseră îngropați Abraham și Sara.

Comentatorul Rași analizează cele trei moduri în care lacob se pregătește pentru reîntâlnirea cu Esav.

Un mare comentator al Torei, Rambam (Maimonide) vede în toate întâmplările din această scriere sfântă învățături și povețe de viitor, pentru întregul popor evreu.

Prezentarea lui Esav ca pe un om rău este, de fapt, un prilej pentru a ne învăța cum să ne ferim de duhul rău.

In primul rând, lacob înalță o rugăciune către Atotputernicul, pentru a-1 apăra de eventualele intenții rele, ucigașe chiar, ale lui Esav, cu convingerea că numai Atotputernicul îl poate salva.

După aceea, lacob îi trimite fratelui său daruri, cu scopul de a-1 îmblânzi, de a-i câștiga bunăvoința.

In același timp însă, ca a treia cale de a se pregăti de întâlnire, lacob are în vedere posibilitatea luptei. VAIȘLAH lACOB MALAHIM – ״Și lacob a trimis soli (îngeri)” (Bereșit – Geneza, 32:4).

Rași susține că solii erau într-adevăr îngeri, pentru că lacob, cunoscând ura pe care i-o purta fratele său Esav, a știut că numai îngerii l-ar putea îndupleca. Rabinul Menahem Mendel din Koțk interpretează că lacob a trimis îngerii care l-au vegheat în pustiu și care, o dată ajuns în Ereț Israel, nu-i mai erau necesari, aflându-se acolo sub ocrotirea Atotputernicului, astfel încât le-a putut încredința o altă misiune, dat fiind că un înger nu îndeplinește două misiuni în același timp.

Până în ziua de azi, pericopa ״Vaișlah” își păstrează actualitatea cu privire la îndrumările pe care le cuprinde. Dacă rugăciunea nu a salvat poporul, se poate încerca o cale pașnică de a-1 îmblânzi pe dușman, trimițându-i daruri. Numai dacă nici acest lucru nu ajută, trebuie să ne pregătim cu toată seriozitatea pentru o confruntare armată, dat fiind că dușmanul a ales această cale.

Conform acestei pericope, Tora nu ne arată numai ceea ce a fost în trecut, ci și ce aveau să facă în veacurile următoare urmașii lui Abraham, Ițhac și lacob.

Esav reprezenta un pericol foarte grav. lacob fugise din țara lui, la Lavan, și pentru a se căsători, dar și de teama lui Esav. IM LAVAN GARTI – ״Cu Lavan am locuit” (Bereșit ־ Geneza, 32:5).

Rași dă acestui verset interpretarea că lacob, deși a locuit cu Lavan, care se închina la idoli, a îndeplinit în continuare poruncile Domnului. Deși a locuit la Lavan timp de 20 de ani, el și-a păstrat credința în Dumnezeu, fără a-și însuși nimic din obiceiurile lui Lavan.

VATAMAT RAHEL VATIKAVER BADEREH EFRATA, I BEIT LEHEM (…) MAȚEVET KVURA RAHEL AD HAIOM – ״Rahel a murit și a fost îngropată pe drumul ce duce la Efrata Beit Lehem… și acesta este monumentul lui Rahel până astăzi” (Bereșit – Geneza, 35; 19-20).

Timp de mii de ani, cercetătorii au scris despre acest monument, referindu-se la locul cunoscut până astăzi, chiar la marginea orașului Beit Lehem.

Monumentul este reprodus în sute de locuri de rugăciune, cunoscut fiind drept KEVER RAHEL – mormântul lui Rahel.

Monumentul în sine este un loc de reculegere pentru miile de pelerini care vin să se roage la mormânt pentru un viitor mai bun.

VAIVATER IACOV LEVADO, VAIAVEK IȘ IMO – ״Și lacob a rămas singur și s-a luptat cineva cu el (și în acest caz, un înger, Bereșit – Geneza, 32:25).

lacob a fost străbunul poporului evreu și au trecut mii de ani de la acea noapte în care lacob a rămas să lupte singur. Dar, în tot acest răstimp, poporul evreu a trebuit să lupte pentru supraviețuirea lui fizică și spirituală. Istoria lui lacob s-a repetat în sute de chipuri, pe parcursul vieții poporului evreu.

lacob – poporul evreu – a rămas deseori singur, dar întotdeauna cu credința că va învinge.

 

VAIETE

Pericopa înfățișează o perioadă de douăzeci de ani din viața lui lacob, timp în care a fost plecat în afara Țării Făgăduinței. De când străbunul Abraham a ajuns în Țara Făgăduinței, el și urmașii săi nu au părăsit-o. Dar lacob a fost obligat să părăsească casa tatălui său.

lacob se roagă cu evlavie: VEȘAVTI BEȘALOM EL BEIT AVI – ״Să mă întorc sănătos la casa tatălui meu” (Bereșit – Geneza, 28:21).

Aceasta trebuie să fie rugăciunea oricui părăsește țara, pentru a avea speranța că se va întoarce.

Această pericopă se ocupă de viața lui lacob, începând cu plecarea acestuia pentru a-și căuta o soție din familia lui și a fugi de Esav, fratele său, care־l urmărea, apariția lui Rahel, întâlnirea cu Lavan, căsătoria cu Leah, sora mai mare a lui Rahel, căsătoria cu Rahel, nașterea copiilor lui lacob, îmbogățirea lui lacob și, în sfârșit, plecarea sa cu familia de la Lavan, către Ereț Israel, Țara Făgăduinței.

Periplul lui lacob este o prevestire a tot ceea ce avea să i se întâmple mai târziu poporului evreu.

MAASEI AVOT SIMAN LEBANIM, spun înțelepții, ״ceea ce se întâmplă părinților, li se întâmplă și urmașilor”. Istoria lui lacob nu este altceva decât istoria poporului evreu.

Ieșirea lui lacob din Ereț Israel către țara Haran se poate compara cu exilul suferit de poporul nostru.

lacob pleacă la Lavan pentru a întemeia o familie și, într-adevăr, cei mai mulți dintre copiii lui au fost triburile care au alcătuit poporul evreu.

Aspectul pozitiv al exilului poporului evreu pe tot cuprinsul planetei a fost faptul că, în felul acesta, întreaga lume a putut cunoaște credința noastră.

Pericopa continuă: VAIKAH MEAVNEI HAMAKOM – ״Și a luat din pietrele locului” (Bereșit – (Geneza, 28:11). Când Iacob a plecat din Beer-Șeva, la căderea nopții, și-a pus capul pe o piatră pentru a dormi.

״Oțar Hahaim” se întreabă de ce tocmai o piatră, atunci când cu o haină ar fi fost mai comod. El răspunde că, părăsind țara, a preferat o piatră a Țării Făgăduinței, față de orice comoditate dintr-0 țară străină.

VEINEI MALAHEI ELOHIM OLIM VEIORDIM BO – ״Și iată îngerii Domnului urcă și coboară (pe o scară)” (Bereșit – Geneza, 28: 12). Dormind cu capul pe piatră, lacob visează o scară care se înalță până la cer, și pe care îngerii urcă și coboară. S-ar putea pune întrebarea de ce în visul lui lacob, îngerii urcau și apoi coborau, când ar fi trebuit ca ei mai întâi să coboare, pentru că sălașul lor este cerul. Explicația versetului e aceea că omul care face lapte bune își creează lângă el un înger care-1 apără de rău, iar acesta urcă la cer pentru a-1 apăra și revine, coboară, pentru a continua să-l ocrotească pe pământ.

Rabinul Israel Baal Șem Tov interpretează acest verset în sensul că Divinitatea a concentrat în mintea lui lacob întreaga țară, pentru ca el să nu colinde din loc în loc, dându-i astfel a înțelege că-i va fi ușor să cucerească țara și să o stăpânească.

Unele părți ale pericopei se ocupă de lucruri care-și găsesc corespondentul în viața cotidiană. VENATAN LI LEHEM LEEHOL UBEGED LILBOȘ – ״Și să-mi dai pâine să mănânc și o haină de îmbrăcat” (Bereșit  Geneza, 28:20).

Rabinul Moșe Leib din Sasov interpretează că în visul lui, lacob s-a rugat către Divinitate să aibă ce mânca și ce îmbrăca în mod onorabil, prin munca sa, și nu dobândindu-și cele trebuitoare traiului în mod rușinos sau prin milă.

lacob se afla la începutul unei vieți noi. El a părăsit casa părinților, din Beer-Șeva, și-a părăsit țara, pregătindu-se să trăiască printre străini, și de aceea se roagă să aibă existența asigurată.

Pe drum, lacob întâlnește ciobanii lângă o fântână unde vine și Rahel și le spune: OD HAIOM GADOL – ״Ziua e încă mare” (Bereșit – Geneza, 29:7). Când începem a pierde puterile, spunem: KI PANA IOM – ״Ziua se termină” (în rugăciunea de lom Kipur, Ziua pocăinței, la sfârșit de post). Atât timp cât este lumină, avem datoria de a nu irosi timpul și de a face fapte bune.

Mai târziu, lacob lucrează la Lavan, care încearcă mereu să-l înșele, dar lacob nu abdică nici, o clipă de la firea lui cinstită: ET IGHIA KAPAI RAHA ELOIM – ״Divinitatea a văzut truda mea” (Bereșit – Geneza, 31:42). El a avut prezent în minte un verset după care trebuie să ne conducem în viață: IAGHIA KAPEIHA KI TOHAL AȘREHA VE TOV LAH – ״De vei mânca de pe urma trudei mâinilor tale, ferice de tine și-ți va fi bine”, verset pe care îl găsim cu multe secole mai târziu în Tehilim, 128:2.

 Sursa: Baruch Tercatin

 

 

 

 

TOLDOT

Pericopa anterioară, ״Haiei Sara”, se termină cu moartea lui Ismael, (fiul lui Abraham) și așezarea urmașilor săi lângă Egipt, iar această pericopă redă viața lui Ițhac. Prin redarea acestor două epoci, în Tora s-a urmărit despărțirea celor două familii.

״Toldot” se ocupă de Ițhac și Rivca, de nașterea lui Esav și lacob, de binecuvântarea pe care Ițhac o dă lui lacob, crezând că e Esav, și de binecuvântarea pe care lacob o dă lui Esav.

VEELE TOLDOT IȚHAC BEN ABRAHAM, ABRAHAM HOLID ET IȚHAC – ״Asta e genealogia lui Ițhac, fiul lui Abraham, Abraham a zămislit pe Ițhac” (Bereșit – Geneza, 25:19).

Pentru poporul evreu, familia este o celulă socială primordială. Este un lucru minunat ca un copil să fie mândru de străbunicii săi, de părinții săi.

Ițhac este mândru de tatăl său, după cum și Abraham se mândrește cu fiul.

Un comentator interpretează acest verset în sensul că Ițhac îi semăna lui Abraham, ca inteligență, ca înclinație spre fapte bune și prin acea dispoziție de a se sacrifica atunci când a cerut-o Divinitatea.

Nu se mai întâlnește în istorie, ca un om la vârsta de 37 de ani să accepte a fi adus ca jertfa. Astfel se explică faptul că VAITEN ABRAHAM ET KOL AȘER LO LEIȚHAC – ״Abraham i-a dat tot ce avea lui Ițhac” (Bereșit – Geneza, 25:5)

Una din cele mai frumoase trăsături ale lui Ițhac era prețuirea pentru tatăl său, de care era foarte mândru.

Cunoscutul exeget Rași aduce și o altă explicație mențiunii că Ițhac a fost fiul lui Abraham. Această precizare era necesară, dat fiind că și pe atunci existau persoane care căutau în Tora aspecte negative. Aceștia susțineau că Sara, când a fost răpită de Avimeleh, ar fi fost violată și ar fi rămas însărcinată. De aceea, în Tora se precizează clar: Ițhac era fiul lui Abraham.

VAIGDELU HANEARIM VAIEI ESAV – ״Și tinerii au crescut și a fost Esav” (Bereșit – Geneza, 25:27).

Exegetul din ״Oreh Haim” explică splendid acest verset.

Există părinți care încep educația copiilor de îndată ce aceștia sunt capabili să înțeleagă. Modelarea firii copilului când acesta este încă mic este foarte importantă. Dar nu toți părinții procedează astfel. De aceea, versetul precizează că au crescut copiii și a fost Esav (cunoscut ca un om dificil, om al pământului, fără atracție pentru învățătură), devenind un simbol al caracterului brut, de-a lungul secolelor.

Pericopa se ocupă pe larg de binecuvântarea dată de Ițhac lui lacob, apoi lui Esav. Ițhac binecuvântează pe lacob, îmbrăcat în hainele lui Esav, și apoi, la venirea acestuia, îl binecuvântează și pe el. Aici, Ițhac stabilește în fapt care vor fi în viitor relațiile dintre lacob, simbol al poporului evreu, și Esav, reprezentând celelalte popoare, altfel spus, relațiile poporului evreu cu celelalte popoare ale Universului, și cum va trebui să procedeze poporul evreu pentru a-și păstra tradițiile.

Ițhac a știut că va veni ziua când poporul evreu se va abate de la tradiție și va dori să se asemene tuturor celorlalte popoare. De aceea, îl desemnează pe Esav să fie un păzitor: după binecuvântarea primită, el ține în mână sabia. Ițhac stabilește că atât timp cât lacob – po- porul evreu – va continua drumul străbunilor, el va fi stăpânul lui Esav, dar când poporul evreu se va abate de pe drumul Torei, Esav se va elibera de jugul său și-l va stăpâni. Acesta este sensul versetului HAKOL KOL IAAKOV VEAIADAIM IDEI ESAV – ״Vocea este vocea lui lacob, dar hainele sunt ale lui Esav” (Bereșit – Geneza, 27:22). Atât timp cât lacob se va dedica învățăturii, el va decide asupra viitorului, și nu Esav, a cărui putere se află în mâini.

Lupta între popoare este văzută încă din pântecele mamei celor doi: VAITROȚEȚU HABANIM – ״Copiii se bat (în pântece)” (Bereșit – Geneza, 25:22).

Ura și discordia dintre cele două lumi se naște încă din pântecele mamei. într-adevăr, fără nici un motiv, Esav a vrut să-l distrugă pe lacob.

De atunci, toate războaiele contra noastră nu au un alt mobil decât acela de a ne nimici. Dacă vom fi uniți, dușmanii noștri nu vor reuși niciodată, căci e scris: LERIȘTHA ET EREȚ MEGUREHA – ״Vei stăpâni pământul ce-1 locuiești” (Bereșit – Geneza, 28:4).

Sursa: Baruch Tercatin